- Am adormit si am avut un vis: se facea ca eram savant atomist si lucram intr-un laborator de sticla...
- Cine te crede?
- Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca si vinurile bune, degustate, niciodata cu un alt gand in cap decat acela al soiului de vita de vie din care au fost trase.
- Din punctul asta de vedere sunt de acord si-mi plec spre tine un timpan, neliterar, fireste.
- Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un bineinteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfarmarea materiei, ci de sfarmarea cuvintelor in atomii lor.
- Propui deci o atomica fantezista a cuvintelor.
- Se facea ca fiecare cuvant pe care-l spuneam era ca un abur plutind deasupra lucrurilor. Era ca si cum, printr-o decizie a ministrului Sanatatii, toate lucrurile au fost obligate sa se duca la microradiografie.
- Ce-mi spui tu parca am mai auzit pe undeva. Nu cumva chiar tu ai scris vreo poezie cu acest subiect?
- Tot ce se poate, eu nu-mi tin minte poeziile pe care le-am scris, ci numai cateva pricini care ma starnesc intruna sa scriu poezii. Cum iti spuneam, cuvintele, in visul meu, erau ca un fel de umbra de aur in constiinta, pe care o arunca structura materiei. Intocmai cum este atomul, asa mi se infatisau si propozitiile simple. Nucleul si electronii se oglindeau in propozitii prin subiect si predicat: un fel de echivalent sonor al materiei, trecut insa si prin ecranul constiintei. Nucleul se marea mult intr-un substantiv care devenea subiect: electronii, care dau ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau in constiinta structura materiei.
Ce denota o experienta de viata mai fantastica decat insasi structura materiei?
Eram foarte bucuros in vis de aceasta descoperire si ma gandeam ca poti sfarma un substantiv la fel cum se poate sfarma nucleul uraniului, degajand o energie formidabila, dar nu o energie fizica, ci una morala.
Oh, aveam o aparatura foarte stranie in laboratorul meu! Aveam pensete din gene de cal, aveam retorte din ochi de cangur, aveam lamele din timpane de caini de vanatoare, aveam si un bec Bunsen actionat de o inima de pelican. Aveam microscoape cu lupe maritoare din dinti de lapte de copil, smulsi cu sfoara legata de clanta usii si eram curios de o curiozitate melancolica pentru ca incercam sentimentul ca pot vedea sub propriii mei ochi trecerea materiei din starea de copilarie in cea de adolescenta, adica trecerea materiei in cuvinte. Cuvintele ele insele erau palpabile. Nu cu mana trupului, ci cu invizibila mana a constiintei de sine care se intindea spre ele, le lua intre degete si le faramita ca pe niste frunze de toamna.
Luam cate un substantiv si-l sfarmam in literele lui. Luam cate o litera in mana, pe A sa zicem, si o ridicam sus in dreptul ferestrei, ii vedeam scheletul subtire de hipocamp si, deodata, in vis, mi-am dat seama ca A este o litera a tuturor limbilor lumii. Este o litera internationala, indiferent cum ar fi fost ea desenata pe hartie. Dupa aceea, mi-am dat seama ca toate literele sunt internationale si ca exista un fond de litere internationale, ca si in structura materiei.
- Litera nici nu exista, ea e semnul grafic al unui fonem.
- Stiu asta, dar pentru ceea ce vreau eu sa spun acum pentru argumentatia mea lipsesc litera de fonem asa cum e lipsita form ade continut si o iau, ca punct al demonstratiei, drept o singura parte. Ma intrebam ieri: uite, ca si particulele materiei (care, in trecere fie zis, au si ele cate un semn grafic) litera e o particula universala a vorbirii scrise.
Ai putea sa ma intrebi ce inteleg eu prin vorbirea scrisa. Iti raspund: dupa mine vorbirea scrisa nu este decat un act de memorie, de mutare in posteritate a vorbirii vii.
Deci litera mi se parea a fi universala, de regasit in toate limbile lumii, si eram foarte tulburat ca un grup de particule universale nu dadeau si un cuvant universal, ci numai unul national.
- Daca accept sa iau parte la jocul pe care-l propui, iti aduc in favoarea lui un argument: si particulele in felul lor, pentru materie, sunt universale. Numai gruparea lor, dupa anumite legi, da nastere unor materii particulare, singura deosebire este ca particularu si cu nationalul nu sunt una si aceeasi notiune.
- Evident, numai ca eu vreau sa urmaresc o anumita idee si voi folosi notiunea de national intr-o acceptie limitata. Sa continui: daca litera mi se parea internationala, unirea mai multor litere la un loc, subordonata unor subtile legi, dadea nastere unor molecule, unui cuvant national. Mai mult decat atat, mai multe cuvinte unite la un loc dupa alte subtile legi mi se pareau ca dau nastere unui lucru foarte particular, raportabil la un organ de simt: la vaz, la auz, la miros, sau mai mult decat atat, la interferenta unor organe de simt. Atunci mi-am parasit laboratorul si cu mainile la spate m-am plimbat pe o strada de toamna, gandindu-ma ca nu se poate ca materia si nici umbra ei in constiinta, vorbirea, sa fie ireversibile, m-am gandit ce fenomene sunt ireversibile, si nu la timp m-am gandit, in primul rand, ci la altceva. M-am gandit ca ireversibile sunt numai acele fenomene nefixate printr-un semn. Or vorbirea, daca este fixata prin semne, e reversibila, pentru ca oricand o putem relua.
- Tu sustii ca simbolul, cu alte cuvinte, este reversibil.
- Orice tip de generalizare este reversibil, numai actele particulare sunt ireversibile si numai atunci cand ele nu se pot subsuma unui simbol. Dar sa reiau, ma gandeam ce forma de reversibilitate poate sa existe in limbaj si brusc mi-am dat seama: locul comun. Propozitia sau uneori chiar fraza, desi prin sensul lor denumesc stari particulare, au in ele samburle generalizarii, o propozitie poate deveni o expresie, o expresie este echivalentul unui cuvant, si insesi cuvintele, anumite dintre ele, prin marea lor generalizare se pot reduce la o silaba, iar aceasta din urma la un sunet, adica la o litera. Iata deci procesul reversibil: literele, reprezentand idei perfecte de sunet au un caracter international, universal; sunetele unite la un loc nasc cuvinte cu un caracter national. Mai multe cuvinte nasc o propozitie sau o fraza cu un caracter particular, unic; si invers: tensiunea unicului poate naste cuvantul national, iar acesta, simboluri universale. Ceea ce este foarte interesant este ca atat universalul, cat si particularul coexista simultan. Numai o atomica a cuvantului poate sa ne releve trasaturile de universalitate si cele foarte particulare ale cuvantului. De aceea nu sunt invidios pe artele cu limbaj universal cum sunt pictura, sculptura, muzica, dansul etc. Pentru ca ele, ca sa se uneasca in particule nationale, o fac numai prin referinta indirecta in zonele epicului, pe cand vorbirea e cu mult mai directa, are toate elementele dintr-o data in ea, poate da nastere artei cele mai lipite de materie si cele mai elevate, dupa parerea mea, totodata.