Asfințise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat
Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.
"Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai știu, s-a mântuit!"
Dar deodată-n loc s-oprește: "A, ba ia stăi! Am găsit!"
Apoi intră-n casă grabnic: — Mamă-soacră, știi ce? du-te,
Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenușă, iute!
Dar să nu te vaz-argatul!
— Cu cenușă? soacra-ntreabă.
Cum? La ce bun?
— Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!
Baba — ce să-i mai răspunză? — ia pe loc de după ușă,
Din cămara de alături, trei saci — pune-n ei cenușă.
Popa cheam-apoi năuntru pe Păcală: — Măi argate!
Uite vezi tu lângă vatră ăști trei saci? Sunt cu bucate;
Cu secară unul, altul cu porumb, celalt cu grâu.
Du-i la măcinat, acuma, seara, până nu-i târziu!
Însă nu la orice moară! n-au la muncă toate spor!
Colo să mi-i duci, sub râpă, hăt, la Moara Dracilor!
Și să fii aci, băiete, cu făina gata, mâine,
Când s-o lumina de ziua. Înțeles-ai?
— Da, stăpâne!
Apoi, hai! Păcală scoate sacii-n largul bătăturii,
Îi așează-n car — își umple traista cu de-ale gurii;
Doi juncani la car înjugă, și pornește-n sus la drum.
— Ei! tot nu ești dumerită, mamă-soacră, nici acum?
— He, ba cum nu? Moara ceea e știută-n sat la noi.
Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci napoi!
N-are să-ți mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!
Când cenușă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o să-i facă dracii?
"Mă! tu-ți râzi de moara noastră?"
— Vorbă nici că mai încape!
A scăpat de urși el, mamă; dar de diavoli... n-o să scape!
Cam așa vorbeau în poartă, seara, popa-mpelițatul
Și babornița de soacră, — după ce plecase-argatul.
Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumușor,
Pe sub cerul plin de stele, pân' la Moara Dracilor.
Auzise și el vorba că pe-acolo draci s-adună,
Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună!
Dar el nu știa ce-i frica. Vrea să vază cum sunt dracii.
Trase-n față deci cu carul, și-a cărat în moară sacii.
Pricepuse el că-ntr-înșii nu-s bucate, ci... cenușă;
Însă ce-i păsa lui d-asta? Îi împinse după ușă.
Înăuntru-n moară, beznă. — Hei! morar! Aci ești? Scoală!
Dormi? Ași! nimeni nu-i răspunse. Moara răsuna a goală.
Stăi! își zice-n gând flăcăul. Sunt flămând. Să-mi văz în pace
De cinat, pân' una, alta. Și pe vatră foc își face.
Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul își cioplește,
O felie de slănină în frigare-nțepenește
Și-o-nvârtește-ncet deasupra jarului, ca să se frigă.
Când de-afară, numai iată că aude-un glas ce-i strigă
— Cine ești tu, măi! din moară? Dup-aceea, buf! deodată
Ușa morii se deschide, cu putere-n laturi dată,
Și... răsare-un drac.
Păcală, de pe scaun, de la foc,
Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc
— Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din smoală scos!
Gol de tot! cu coarne-n frunte! Și ce coadă are-n dos!
Vasăzic-așa sunt dracii? Aoleo! da' sluți mai sânt,
De-or fi toți la fel cu ăsta, prăpădi-i-ar Domnul sfânt!
Și s-a pus p-un râs cu hohot. Dracul se uita mirat.
Apoi: — Mă! n-ai limbă-n gură? Cine ești? te-am întrebat.
— Cine sunt? Þii mult să afli? Cine să fiu? Singur Eu!
Ãsta-i numele ce-mi dete la botez nășicul meu.
— Singur Eu? Îmi pare bine! Și... ia spune... ce lucrezi
Lângă foc aci, la vatră?...
— Păi... de cină-mi fac! nu vezi?
— A! de cină? o friptură? D-asta-mi pare și mai bine.
N-am pus azi nimic pe limbă. Voi cina și eu cu tine.
— D-apoi cum! Þi-e foame tare? Vezi în balt-afară, drace,
Ca ai să găsești friptură tu, pe-acolo, câtă-ți place!
— Da? o să găsesc? întreabă tartorul, cu ochii pară
Nu glumești? Mă duc să caut! Și ieși pe ușă-afară.
Apoi pân' să numeri zece, iată-l iarăși, c-o frigare,
Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare.
Intră, lângă foc s-așează, prinde și el să-nvârtească
Spre-a se frige pe jeratic pocitania de broască.
Iar când sfârâia mai tare și țâșnea dintr-însa zeamă,
Naibii, ce-i dă-n gând? Se face cum că n-a băgat de seamă
Și-și atinge-odată broasca de slănina lui Păcală...
— Ce faci, mă! i-a zis flăcăul. Umblă mai cu chibzuială!
Nu-mi spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o clipită
Apoi... dă din nou cu broasca-i în slănina rumenită!
— Măre, n-auzi? Ași, spurcatul șade nițeluș cuminte
Și-și lipește broasca iarăși de slănina cea fierbinte.
— Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind Păcal-așa,
Sare, iată-l, cu slănina, ce-n frigare-i sfârâia
Și, deodată, paf! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,
Cu atâta foc, că ochii amândoi i-au și plesnit.
— Na! ca să-ți aduci aminte, cât îi mai trăi, jivină!

În frigare-apoi își pune altă halcă de slănină.
Iară dracul: — Valeu! strigă. Mor! săriți degrabă, frați!
Și-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornorați.
— Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează aste țipete nebune?
— Am rămas fără vedere!
— Cine ți-a scos ochii? spune!
— Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din frigare!
Se jălea Ucigă-l crucea, negăsindu-și alinare.
Singur Eu!... (căci pe Păcală el așa știa că-l cheamă).
— Apoi, de! ceilalți grăiră, pentru ce nu bagi de seamă?
Cine strică, frățioare, dacă singur te-ai chiorât?
Dracul țipă și mai tare: — Singur Eu! N-ați auzit?
Ș-alerga nebun prin moară.
— Ia taci, frate; taci că-ți trece!
Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece.
Bietu' diavol... ce să facă? Merge să se spele-afară.
Dracii ăilalți, toți, privirea spre Păcală și-o-ndreptară
— A! și tu, aici? Ia spune, ce cați pe la noi, bădică?
Altu-n locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.
Dar el în picioare țanțoș ridicându-se de jos,
Și privind pe draci în față, le răspunse mânios
— Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?
Iacă sacii, după ușă! Am venit să macin doară!
La o moară cumsecade socoteam aici că viu...
Că un cuib de hoți vi-e moara, d-unde se putea să știu?
Dracii, toți, ca arși săriră: — Ce? măi omule!-ndrăznești
Despre moara noastră vorbe d-alde-acestea să rostești?
— Ba bine că nu! la naiba! când, aici, trăsei aseară
Cu porumb curat, să-l macin, și cu grâu și cu secară,
Iar acum, în saci... cenușă!... alt-nimic nu se găsește!
Mi-ați furat în timpul nopții pâinea scumpă, mișelește!
Mi-ați turnat în saci cenușă! Și-ați vroi să mai și tac?
Tâlhării de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?
— Tâlhării? în moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară.
Aiurezi?
— Ba spun ce este!
— Nu se poate, ieși afară!
— Ce? nici nu mă credeți, tartori? Ia cătați în saci!
— Prea bine!
Vom căta, un drac răspunse. Și de minți, e vai de tine!
Când s-a dus să vadă însă: — Ira! ba-i cenușă, frate,
Doar cenușă-n toți trei sacii! Bietul om avea dreptate!
Cine-o fi făcut aceasta?
— Cine altul decât voi?
Zise rățoit Păcală. Las' că spun eu pe la noi.
Am să spun ce fel de moară-i moara voastră... țineți minte!
Nici picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!
Dracii — cum să-l îmbuneze? — Iartă, nu fi supărat!
Potrivim noi, cum e bine! Astă dată... s-a-ntâmplat!
N-are să se mai întâmple! Și sărind cu repezeală,
Hai! goliră de cenușă toți trei sacii lui Păcală.
Îi umplură cu făină: de porumb, de grâu, secară.
Ba i-au pus și-n car: — Ei! place-ți?
— Da! îmi place!
— Drum bun dară!
Du-te! ce-ai pățit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!
Morii noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i iasă.
— Aș! grăi Păcală. D-astăzi, moară ca a voastră nu-i!
Și-njugându-și boulenii, a plecat în drumul lui.

* * *

Noaptea nu trecuse încă, dar luceau pe boltă, roșii,
Zorile, vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoșii.
Popa, după ce dormise toată noaptea liniștit,
Cum se deșteptă, cu soacra-i în cerdac ieși grăbit.
— Nu s-a-ntors, și-i ziuă, mamă! Vezi? L-or fi-nhățat în gheare
Tartorii, de bună seamă. L-or fi dus! Ce bine-mi pare!
Care nu-i fu însă ciuda, când deodată, hop! cu carul,
Îl zări intrând pe poartă: — A, ba vine, zău, tâlharul!
Teafăr! n-are nici pe dracu'! Uite-l! scapă dacă poți!
Vai, vai, bate-l-ar să-l bată Dumnezeu și sfinții toți!
Dar și-a stăpânit mânia... Și vroind a mai afla
De la dânsul una-alta, începu a-l întreba
— Ei, băiete, ce-i povestea?
— Bine. Iată-mă sosit.
— Cine mai era la moară?
— Hei, stăpâne preacinstit!
Când ai ști ce-a fost acolo! Dracii toți din iad, gândesc!
— Zău? și n-ai pățit nimica!
— Aș! ba cum să nu pațesc?
Îmi furaseră, spurcații: grâu, secară... tot!... din saci;
Și mi-au pus în loc cenușă! Da-i vârâi și eu în draci!
— Cum?...
— Pe unul, mai obraznic, l-am sluțit c-o lovitură,
Ochii amândoi crăpându-i! Celorlalți, le-am tras o gură,
De-au rămas holbați la mine! Apoi, când ai ști, săracii,
Cum s-au dus să-mi umple-ndată, cu făină, toți trei sacii!
— Aș! se poate? zise popa. Iar Păcală: — Nu mă crezi?
Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părințele, și-ai să vezi!
Și din jug scoțându-și boii, înspre iesle i-a mânat.
Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.
Spre cerdac apoi se-ntoarse: — Mamă! vino să privești!
E făină-n ei! Îți place? Mai văzut-ai de când ești?
Doamne! Cum să scapi de ăsta? Ce poți oare să-i mai faci?
Când el știe,-mpelițatul, să orbească și pe draci!?