Adâncii codri poartă-mpărătește
argintăria zorilor pe mâini
și răsăritul, încolțit de câini,
ca un mistreț rănit se prăbușește.

Lung, sună-n ev moldava vânătoare
din cornul băltărețului amar.
Izvoarele, ca niște cerbi fugari,
sar peste stânci și tremură în soare.

În strai de aur, crengile se-nchină
și stâncile-și scot cușmele de fir.
Vremea, țintită-n frunte, drept la mir,
se clatină cu geamăt de jivină.

Miresmele de zmeură și cimbru
fug și se-ascund, mirate-n vizuini,
când, plin de sânge, cade-n mărăcini
soarele greu al capului de zimbru.

Cățelele rup hălci de veșnicie.
Holbate peșteri – anii – se deschid...
Cerul și-ascute paloșul fluid
peste domneasca Țării ctitorie.

Munții se strigă. Zările-și fac semne.
Și-n urma vânătoarei de bouri,
dârz, merge Veacul, răsucind păduri,
ca un imens, din basme, Strâmbă-Lemne.