E poate un semn adevărat al vieții:
copii în jurul meu dansează cu ușoare
mișcări de cap un joc
de cadențe și de glasuri de-a lungul pajiștii
bisericii. Pietate a serii, umbre
aprinse iar pe iarba atât de verde,
nespus de frumoase în focul lunii!
Acolo memoria vă îngăduie un scurt somn;
acum, treziți-vă. Iată, scârțâie puțul
pentru prima maree. Aceasta-i ora:
ce nu mai e a mea, arse, vechi simulacre.
Și tu vânt de sud cu miros de flori albe
de portocal, împingi luna acolo unde goi
dorm copii, ațâță cârlanul pe câmpuri
umede de urme de iepe, deschide
marea, ridică norii din copaci:
bâtlanul înaintează deja spre apă
și adulmecă lent mâlul printre spini,
râde coțofana, neagră prin portocali.