Rugă a singurătății:

Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aștept nimic. Mă aflu în această cameră în care nimeni nu îmi vorbește. Și totuși, nu prezențe îți cer, căci mă simt și mai pierdută când mă afund în mulțime. O alta, asemenea mie, singură și ea într-o cameră, este totuși fericită, știindu-i pe cei dragi în casă. Nu îi aude, nu îi vede; nu primește nimic de la ei în această clipă; dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să își știe casa locuită.

Doamne, nu îți cer nimic care să poată fi văzut sau auzit – minunile tale nu sunt pentru simțuri; ci îmi este de ajuns, pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele.

Călătorul în deșert, plecat din locuința sa, chiar știind-o la capătul lumii se bucură de ea; depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu îți cer, Doamne, nici să îmi fie casa aproape.

Trecătorul din mulțime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el; asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îți cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.

În largul mărilor, navigatori înflăcărați își închină destinul unei insule care nu există; pe corabie, aceștia îi cântă imnul și sunt fericiți; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îți cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.

Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălășluiește este sensul lucrurilor, așa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă.

Doar învață-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârși.