agonia
magyar

v3
 

Agónia - Művészeti Műhelyek | Szabályo | Mission Lépj kapcsolatba velün | Regisztrál
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Cikk Közösségek Pályazat Esszé Multimédia Személyese Vers Sajt? Próza _QUOTE Forgatókönyv Speciáli

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


A szerző további alkotásai


Ennek a szövegnek a fordítása
0

 Tagok kommentárja


print e-mail
Megjelenitése: 13341 .



Caiete (1957-1965)
személyese [ ]
fragmente

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Emil_Cioran ]

2009-04-28  | [Ezt a szöveget a következ. nyelven kell olvasni romana]    |  Könyvtárba beírt serban georgescu



26 iunie 1957
Citit o carte despre căderea Constantinopolului. Am CÃZUT odată cu cetatea.

Va fi oare înțeleasă vreodată drama unui om care, în nici o clipă a vieții sale, n-a putut UITA paradisul?

Incapacitatea mea de a trăi nu este egalată decât de incapacitatea de a-mi câștiga existența. Banul nu se lipește de mine. Am ajuns la patruzeci și șapte de ani fără să fi avut vreodată un VENIT!
Nu pot gândi nimic ÎN TERMENI DE BANI.

Ceea ce nu se poate traduce în termeni de religie nu merită să fie trăit.

7 iunie 1958
Găsit într-un colț o coajă de brânză, aruncată acolo mai de mult. În jurul ei, o armată de insecte negre. Aceleași insecte ți le imaginezi devorând ultimele rămășițe ale unui creier. Să te gândești la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l așteaptă, are ceva liniștitor: te apără de mâhniri și de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici.

Sunt cum nu se poate mai apt ca să-mi imaginez disperarea unei hiene.

8 august 1958. Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalți.

Am sentimentul neantului, dar nu cunosc smerenia. Sentimentul neantului e contrariul smereniei. NU E SMERIT ACELA CARE SE URÃȘTE.

Am citit prea mult... Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc am impresia că „fac” ceva, că mă justific în fața „societății”, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav – un om inutil și inutilizabil

Aș da toți poeții pentru Emily Dickinson

... Ochii pitonilor. Nu există animal mai misterios, mai depărtat de „viață”. Te trimite la sfârșitul Haosului. Senzația că faci un salt înapoi, că regăsești eternitatea.

Nu propun adevăruri, ci semiconvingeri, erezii fără consecințe, ce n-au făcut nimănui nici rău nici bine. Voi fi în veci omul fără discipoli, și e vrerea mea să nu am. Nu sunt urmați decât aceia care fac evenimentele, care-și asumă o atitudine sau care vorbesc în numele oamenilor sau al zeilor. Eu însă n-am de-a face cu nici unii. Sunt singur și nu mă plâng de asta.

12 decembrie 1959 Acum câteva nopți am avut un vis pe care nu-l pot uita: o procesiune de șerpi trecea prin fața mea, defila mai curând și fiecare, când îi venea rândul, se înălța privindu-mă cu ochi strălucitori, dilatați: ai fi spus că erau doi sori în miniatură.

A PIERI! Un cuvânt pe care îl iubesc nespus și care, lucru destul de ciudat, nu-mi evocă nimic ireparabil.

Să ai „gust” înseamnă să te conformezi convențiilor și să iubești cu delicatețe mediocritatea.

Nimic nu-l poate strica total pe cineva – afară de succes. „Gloria” e cea mai rea formă de blestem ce poate cădea peste o ființă.

Durerea este o senzație; suferința un sentiment. Nu e corect să spui: o senzație de suferință.

Un caracter puternic nu e deschis, ci închis: forța lui stă în refuzuri, în refuzurile sale masive.

Niciodată n-am pronunțat sau scris cuvântul „singurătate” fără să am o senzație de voluptate.

Limitează-ți viața la o discuție cu tine însuți sau, și mai bine, cu Dumnezeu. Alungă-i pe oameni din gândurile tale; nimic exterior să nu-ți dezonoreze singurătatea, lasă-le bufonilor grija de a avea semeni. CELÃLALT te diminuează, căci te silește să joci un rol; suprimă din viața ta gestul, mărginește-te la esențial.

Gloria încununează un autor în momentul când acesta nu mai are nimic de spus; ea consacră un cadavru.

Cu cât un scriitor e mai ORIGINAL, cu atât riscă să se demodeze și să plictisească: de îndată ce ne obișnuim cu trucurile lui, e terminat. Adevărata originalitate nu e conștientă de mijloacele sale iar un autor trebuie să fie împins de talentul său, nu să-l dirijeze și să-l exploateze.

Să ții un jurnal... e filozofie coborâtă la condiție de calendar intim.

B. – pe când era un băiat sărac îmi vorbea despre deșertăciunea vieții; devenit bogat, nu știe decât să povestească istorii porcoase. Nu poți trăda mizeria fără să plătești. Orice formă de posesiune duce la moarte spirituală.

Adesea mi se întâmplă să mă trezesc dimineața cu un sentiment sufocant de vinovăție, de parcă aș purta povara a mii de crime...

De câteva zile, febră continuă pe care termometrul n-o înregistrează; EL rămâne la circa 37 grade; EU însă mă aflu în mijlocul unui clocot ce-mi transformă rațiunea în vapori...

.... în ordine intelectuală, orgoliul nu e un defect.

Baudelaire... nu-l mai citesc de ani de zile, dar nu e om la care să mă gândesc mai des. Mă interesează doar spiritele ce au dimensiunea funebrului.

„Sà NU SCRII PE ZÃPADÔ – una din interdicțiile lui Pitagora. Ce sens poate să aibă? Lipsa de durată?

Să nu scrii nimic de care să-ți fie rușine în clipele de supremă singurătate. Mai bine moartea decât să trișezi ori să minți.

Nu devii invulnerabil decât prin asceză, adică renunțând la tot. Doar atunci lumea nu mai poate nimic contra ta.

Întotdeauna am trăit ca un TRECÃTOR, în voluptatea non-posesiunii; nici un obiect n-a fost vreodată AL MEU, am oroare de AL MEU...

„Voința ta este Eva ta”, spune sfântul Bonaventura. Într-adevăr, voința e lanț, dorință, servitute, dependență comparabilă cu puterea pe care o are asupra noastră femeia. Să te salvezi, să cauți izbăvirea înseamnă să te dezlegi, să te DEPÃRTEZI de domnia voinței.

Anonimatul este la fel de greu de suportat ca și celebritatea, când ai nenorocul să fii „scriitor”.

În fața telefonului, a automobilului, în fața celui mai neînsemnat instrument, simt un irepresibil impuls de scârbă și de ororare. Tot ce a produs geniul tehnic îmi inspiră o scârbă aproape sacră. Sentiment de totală neapartenență în fața tuturor simbolurilor lumii moderne.

... Nu poți să te apropii de Goethe înainte de a împlini cincizeci de ani.

... Nu valorez ceva decât prin refuzul de a mă alătura lumii.

Am trăit toată viața bătut în piroane, răstignit pe un pat imaginar; chiar stând ÎN PICIOARE, rămân de fapt culcat, torturat în mii de chipuri.

N-ar putea să existe sentimente PURE între cei care fac același lucru. Romancierul nu-l pizmuiește pe filozof, dar romancierii între ei se detestă neapărat, la fel și filozofii între ei, și în special poeții. Să ne gândim ce priviri veninoase își aruncă târfele care împart același trotuar. Adam n-a fost decât un începător; maestrul nostru, al tutror, rămâne Cain, el e adevăratul străbun al neamului omenesc.

Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez să o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală. Capacitatea ei de a conferi oricărui cuvânt o nuanță de intimitate, de a-l transforma în diminutiv; de această îmblânzire beneficiază până și moartea: „morțișoara”... A fost o vreme când acest fenomen îmi părea o tendință spre diminuare, spre înjosire, spre degradare. Acum îmi apare, din contră, ca un semn de bogăție, ca o nevoie de a conferi un „plus de suflet” oricărui lucru.

Degeaba mă avânt. Un sânge de plumb mă trage în jos.

30 mai 1961. Ieri seară, înainte să adorm, am văzut cu o precizie halucinantă cum Pământul se reduce la un simplu punct, cum capătă, ca să spun așa, dimensiunile unui zero, și-atunci am înțeles – ceea ce știam dintotdeauna – că este inutil și ridicol să te agiți și să suferi, să scrii mai ales, pe un spațiu atât de minuscul și ireal. Ca să te poți consacra făptuirii, ca să exiști pur și simplu, ar trebui să nu ai funesta capacitate de a te situa în afara faptelor tale, de a evada cu gândul în afara planetei și chiar a universului.

Nu prețuiesc un om decât în măsura în care e în dezacord cu epoca sa, după cum nu-l admir decât pe cel care o părăsește, sau și mai mult: trădează timpul și istoria.

Nu vorbind despre ceilalți, ci analizându-te pe tine însuți aă șansa de a găsi Adevărul. Căci orice drum care nu duce la singurătatea noastră sau nu pornește de la ea este ocol, eroare, pierdere de timp.

De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe CINEVA în mine.

Când mă plimb și privesc trecătorii, mă simt așa departe de ei încât parcă mi-aș aminti de un coșmar avut într-o altă viață. La propriu și la figurat, nici un nume nu mi se potrivește și nu mă încântă mai mult decât acela de STRÃIN. Nu eram făcut să am o patrie. Că nu am una sau că mi-am pierdut-o pe a mea a fost negreșit hotărârea Destinului.

Patrimoniul unui scriitor e constituit din secretele sale, din înfrângerile umilitoare și nemărturisite; iar dospirea umilințelor sale e chezășia fecundității lui.

17 iulie 1961. Mi-am petrecut dimineața întrebându-mă dacă am nebuni în familie, printre străbunii mei nu prea îndepărtați...

Toate aceste națiuni occidentale – nu sunt decât niște cadavre opulente.

Nunez Morante mi-a spus deunăzi un lucru ce s-ar putea să fie adevărat: „Muncitorul nu vrea să-și îmbunătățească soarta, ci să PORUNCEASCÔ.

Toată viața am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniștesc; dacă dimineața, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua. Cu soarele însă nu m-am putut deprinde niciodată; nu am în mine suficientă lumină ca să mă pot armoniza cu el. Soarele nu face decât să-mi stârnească, să-mi scormone tenebrele. Zece zile senine mă aduc într-o stare vecină cu nebunia.

Orice om vrea să fie altul decât este. În tinerețe am visat acțiune; apoi filozofie. Am luat delirul drept faptă și disperarea drept gândire. La ce oare sunt bun? Să privesc și să-mi rod unghiile, să aștept explozia orelor.

17 ianuarie 1962 – M-am lăsat de fumat acum două săptămâni; două săptămâni de chin. De-acum voi fi mai îngăduitor cu „toxicomanii”.

Între timp am reluat țigara... Ce umilință!

Un scriitor nu suportă nici o critică la adresa a ceea ce face. Se îndoiește suficient de sine ca să poată înfrunta îndoielile celorlalți în ce-l privește.

Socrate către Criton, înainte de a muri: „Niciodată să nu vorbești incorect; nu numai că insulți gramatica, dar faci să sufere și sufletele.”
(De apropiat de spusa lui Arvers pe patul de moarte – și de citat comentariul lui Rilke: „Era poet, nu iubea APROXIMAÞIA.”)

„Dacă toți munții ar fi cărți, toate lacurile cerneală, toți arborii condeie și încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii.” (Jakob Böhme)

Dacă în locul carității creștinismul ar fi pus Indiferența, ne-ar fi făcut existența cu mult mai suportabilă.

... Dacă mai zăbovesc pe pământ, e pentru că sila mea față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră.

Pe vremea când colindam Franța pe bicicletă și plecam haihui pentru mai multe luni, îmi amintesc că marea mea plăcere era să mă opresc în cimitire de țară ca să fumez...

Dacă durerea este esența existenței, cum să explici că atât de puțini încearcă să se elibereze de ea, iar căutarea izbăvirii e atât de rară? Esența existenței este ATAȘAMENTUL față de existență, adică existența însăși. Că acest atașament duce în ultimă instanță la durere, toți o admit, dar fără să tragă de aici consecințele. În fond lozinca omenirii e „Mai bine durerea decât izbăvirea!” Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină și vidă.

Inocență, inocență – nu se poate trăi fără inocență.

N-ar trebui să semnăm ceea ce scriem. Când cauți adevărul, ce importanță are numele? În fond nu contează decât poezia și gândirea anonimă, creațiile „epocilor sincere”, cum au fost numite, de dinaintea literaturii.

Omul a fost făcut să trăiască sub protecția – și cu complicitatea – zeilor. Abandonat sieși, are ceva fioros și jalnic în același timp. Un monstru năucit.

Veacul nostru a fost martor la dispariția omului din universul pictural. Nu mai există portret, nu mai există chip. Procesul era inevitabil. Oricum, nu se mai putea scoate nimic din fața omenească: și-a divulgat secretele, nu mai interesează pe nimeni.
S-o fi luat pictura înaintea celorlalte arte? Simte mai bine decât ele cotitura la care-am ajuns? După ce chipul omului a fost abolit, n-ar trebui să vină rândul omului însuși?
Hotărât lucru, acest secol este mai important decât credem.

Corespondența lui Hegel. Ce deziluzie! Hotărât lucru, ruptura mea cu filozofia se adâncește. Și, în fond, ce idee – să citești scrisorile unui Profesor!

Ieri, duminică 3 iunie, în trenul ce mă aducea de la Compiègne la Paris. În fața mea, o fată (nouăsprezece ani?) și un tânăr. Încerc să-mi reprim interesul pe care mi-l trezește fata, farmecul ei, și, ca să izbutesc, mi-o imaginez moartă, în stare de cadavru descompus, cu ochii, obrajii, nasul, buzele, totul în plină putrefacție. Nici un efect. Vraja pe care-o degaja mă stăpânea în continuare. Acesta e miracolul vieții.

Dacă intensitatea senzațiilor ar fi suficientă ca să confere talentul, aș fi putut să fiu cineva. Numai că...

17 iunie 1962. Duminică. Neputând să dorm, m-am sculat pe la cinci jumătate dimineața. Plimbare în jurul grădinii Luxembourg. Există o singură lumină pură: aceea a dimineții. De îndată ce înaintăm în zi, lumina se prostituează.

Sunt un nătărău: de mult ar fi trebuit să mă convertesc la una din scornelile omenești și astfel să-mi anulez existența, să termin cu mine însumi.

Ieri seară la teatru am zărit-o pe ---- împreună cu întreținutul ei. Era oribilă cu capul ei monstruos: i-ar fi trebuit o perucă pentru a fi suportabilă. Am avut coșmaruri toată noaptea. Decât să te culci cu ea, mai bine te chinui zece ore la dentist.

Nu face doi bani scriitorul care, în viața personală, nu e timid.

Gânditorii de mâna întâi meditează asupra lucrurilor, ceilalți asupra problemelor. Trebuie să trăim cu fața la ființă, nu la spirit.

De când mă știu, am simțit o adevărată groază în fața oricărui act de răspundere. Nimic nu-mi este mai străin ca exercițiul autorității. În școala primară ca și în liceu, îi puneam pe ai mei să intervină ca să nu fiu numit „monitor”. Chiar și acum, ideea că cineva ar putea să depindă de mine, ori să fiu răspunzător de „viața” altuia mă terorizează. Căsătoria mi s-a părut întotdeauna o aventură cu mult peste puterile mele morale.

Indiferența – idealul pătimașului.

14 iulie 1962. Înainte de război, în această perioadă a anului eram pe bicicletă în Bretagne. Ploi pe insula Bréhat, la Pointe du Raz, la Pont-Aven! Și aventurile cu institutoare, pe la hanuri! Atunci mă plictiseam în aer liber, acum mă plictisesc între patru pereți.
Roscanvel, Rostrenen, Locq Mariaquer (?), plaje din Lilia, dacă nu aș cunoaște regretul, numele vostru ar putea și singur să mi-l dezvăluie.

... Prin somn ne reintegrăm în curentul anonim al vieții, regăsim o stare de pre-individuație, suntem cum eram înainte de a ne separa de cosmos ca PERSOANE; prin somn redevenim germen universal.
În schimb prin conștiință atentăm la izvoarele noastre. Cât timp conștiința ne înrobește și ne leagă de ea, nu avem parte de izbăvire. Conștiința este principiul otrăvit al vieții noastre.

Oricât ar părea de bizar, nu mă simt bine decât pe stradă.

În afara anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de... angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată o copilărie ca a mea, o copilărie DESÃVÂRȘITÃ?

“Voi ști să mă retrag fără timp, fără spațiu,
Cu singurătatea limbută a hârtiei” (Maiakovski)

În jurul meu toți TERMINÃ ceva. Doar eu nu am nimic de anunțat. Asta mă pune într-o situație destul de penibilă și chiar umilitoare. Pe de altă parte îi disprețuiesc pe cei ce realizează (sau SE realizează); nu am nimic de învățat de la ei, căci știu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decât ei.

În Austria am înțeles că rămân un om al Europei centrale. Am toate stigmatele unui fost supus austro-ungar. Probabil de aici mi se trage incapacitatea de a mă simți AT HOME în Franța.

Nu simți cu-adevărat că ai un “suflet” decât atunci când asculți muzică.

Vântul înlocuiește atât de bine muzica și poezia, încât mă mir că în ținuturile vântoase oamenii pot să caute un mod de expresie diferit de al lui.

Geamătul vântului în șemineu îmi amintește plimbarea pe care am făcut-o, la Haworth, în MOORS, pe urmele lui Emily Brontë.
Și mă gândesc la alte MOORS, la cele din Cornwell. Există oare pe pământ o pustietate mai fascinantă?

... Trebuie să privim în viitor, chiar dacă viitorul e moartea.

Nu am nimic să le spun oamenilor, iar ce-mi spun ei nu mă interesează. Cu toate astea sunt sociabil, e neîndoielnic, căci de îndată ce sunt în tovărășia cuiva MÃ ÎNSUFLEÞESC.

Nu voi avea oarece respect pentru mine însumi decât în ziua când îmi voi învinge definitiv accesele de revoltă.

Atașamentul față de ființe e sursa tuturor suferințelor noastre; el are însă în noi rădăcini atât de adânci, încât, dacă slăbește, toată structura ființei noastre se dezechilibrează.

Zgomotul mă scoate din minți, și mai ales radioul, care-mi provoacă convulsii de epileptic. Civilizația, să nu ne înșelăm, este producția de zgomot, organizarea vacarmului. Ca o babă mizerabilă să-ți poată face viața insuportabilă doar învârtind un buton – iată un lucru de neînțeles. Tehnica îi conferă oricui puteri de monstru.
Una peste alta, natura era preferabilă. Și pentru că omul nu mai e stăpânul creațiilor sale iar opera lui se arată din ce în ce mai nefastă, de-ar veni mai curând războiul atomic!

Un editor american, în trecere prin Paris, îmi scrie ca să mă întrebe dacă mă poate întâlni “la birou”. Biroul meu! – Simt că îmi vine greață pentru vecie.

“Cine nu gândește ca mine bate câmpii”, iată ce-și spune fiecare om, mai mult sau mai puțin conștient.

Vreau să sper că aceste nesfârșite luni de mizerie și sterilitate vor da “roade”. Poate că nu SUNTEM cu-adevărat noi înșine decât în aceste perioade de așteptare nedefinită, de vid evident, poate că nu acumulăm rezerve interioare decât în timpul acestei secete aparente. Să sperăm, trebuie să sperăm. Oricum, în absolut, momentele de fervoare și acțiune sunt mai sterile, mai lipsite de viitor decât cele de descurajare și abandon.

... Îmi plac gânditorii ce evocă vulcanii stinși.

O operă e vie doar în măsura în care e protest. Dar ceea ce îi conferă vitalitate o face în același timp caducă. Pentru că vine un moment când motivele revoltei care a generat-o ne par de neînțeles sau futile.
Fapt este că orice operă demnă de acest nume are un caracter insurecțional.

Cei ce vorbesc numai despre ei înșiși, despre trăirile și suferințele lor, doar ei au șansa de a găsi un adevăr și de a face descoperiri semnificative. Ei lucrează cu ceea ce cunosc; deci nu se poate să nu le ofere ceva celorlalți. Nu filozoful, ci poetul ajunge la universalitate.

În lumea spiritului, tot ce are succes de public ține de falsa valoare. «Vei trece pe lângă esențial!» - iată blestemul ce-l apasă pe scriitorul sau filozoful cu public.

Neputința de a face ceva – de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfințenie?
Pasiunea pentru absolut se naște pe ruina oricărei vocații aici, pe pământ. Să ne distrugem capacitățile de-a izbândi în lume, dacă vrem să învingem lumea.

Când mi se-ntâmplă să lucrez ceasuri în șir și să mă prindă ceea ce fac, nu mă gândesc nici o clipă la „viață”, nici la „sensul” vreunui lucru.

Se spune în ZOHAR: „Când a apărut omul, au apărut îndată și florile.”
Or tocmai contrariul e adevărat. Nașterea fiecărui om înseamnă moartea unei flori.

Unul din puținele avantaje pe care le-am avut e că am înțeles, la douăzeci de ani, că filozofia nu are răspuns la nimic și că înseși întrebările ei sunt neesențiale.

Între Enghien și Paris, apoi între gara de Nord și Odéon – o mulțime enormă înghesuită în tren și în metrou. Multe fete. De unde-or fi ieșit? De ce au mai fost aduse pe lume? Toată această carne INUTILÃ, toată această etalare de neant uman mă umple de dezgust. Înfricoșătoarea înmulțire a omului îmi pare semnul cel mai sigur că este în pericol, că se apropie de o cotitură fatală.

Oamenii politici ai Antichității se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariștilor.

Ca să gonești demonul, trebuie să arzi zahăr la piciorul patului. Practică populară în Franța.

Nimic cu adevărat profund nu poate ieși din revoltă.

În țările latine, unde cuvântul nu costă nimic, laconismul trece drept prostie.

Singurul lucru de care sunt mândru că l-am descoperit foarte devreme, înainte de douăzeci și unu de ani, e că nu trebuie să procreezi. De aici mi se trage groaza de căsătorie, de familie și de toate convențiile sociale. E o crimă să-ți transmiți tarele unei progenituri, silind-o astfel să treacă prin aceleași suferințe ca tine, printr-un calvar poate și mai cumplit decât al tău. Să dau viață unei ființe care să-mi moștenească nefericirile și bolile – asta n-am putut s-o accept niciodată. Părinții sunt cu toții niște iresponsabili sau niște asasini. Doar brutele ar trebui să procreeze. Mila te oprește să fii „genitor”. Cuvântul cel mai atroce din câte cunosc.

Am gustat nepermis din plăcerea de a abandona o idee mai înainte chiar să-i fi schițat contururile.

Îmi amintesc și acum profunda impresie pe care mi-a făcut-o, la șaisprezece ani, notația lui Amiel: „Responsabilitatea e coșmarul meu nevăzut”.

Sunt uimit să constat cât timp am pierdut lamentându-mă, plângându-mă pe mine însumi în primul rând. Dar dacă prețuiesc ceva, e tocmai din cauza acestui timp risipit – după judecata oamenilor, nu și după a lui Dumnezeu.

Ieri la Samaritaine (magazin de lux din Paris – n.t.), o femeie ce aștepta lângă mine să-i vină rândul la casă, puțea atât de rău încât era să leșin. Sunt sigur că nici un animal, niciodată, n-a răspândit un asemenea miros. Dacă aș fi închis cu o asemenea femeie, mi s-ar putea stoarce orice secret. Prefer orice, chiar dezonoarea și trădarea, decât să suport UN minut acest soi de pestilență. – Torționarii n-au imaginație.

Nu există nimic mai rău decât un înțelept – limbut. O carte de înțelepciune n-ar trebui să depășească dimensiunile lui Tao Te King. Și când te gândești că însuși Lao Tse se repetă!

Toate contradicțiile mele vin din faptul că iubesc viața mai mult ca oricine, simțind totodată și aproape neîncetat un sentiment de neapartenență, de exil și de abandon. Sunt ca un mâncău care, tot meditând la inaniție, și-ar pierde pofta de mâncare.

Îl pusesem pe L. Blaga pe un piedestal (ca să vorbesc ca servitoarele), credeam că este mai presus de noi, că plutește, nepăsător sau meditativ, străin de certurile noastre, incapabil de reacții balcanice, de hachițe sau de accese de invidie. Depărtarea îl idealizase, memoria mea îi reținea doar trăsăturile pure, îi prețuiam tăcerea, aparenta lipsă de temperament și vulgaritate. Vai, zeul s-a prăbușit! Poate că-i mai bine așa. Iată-l la fel ca noi toți (dar a murit, sărmanul!), iată-l UMAN ȘI PLIN DE DISPREÞ.
(Ar trebui să fiu mai puțin feroce cu unul pe care l-am prețuit atâta timp. Dar paginile acre și de o răutate atât de penibilă pe care le-a scris despre mine și care-au fost găsite printre hârtiile lui, acum, la doi sau trei ani după moarte, au un aer de testament, de insultă de dincolo de mormânt – ce mă împiedică să fiu atât de obiectiv pe cât ar trebui).

M-am înglodat în cuvinte, ca alții în afaceri.

Wordsworth despre Coleridge: „Eternal activity without action” – aceste cuvinte m-au impresionat din mii de motive.

Nu cunosc decât două definiții ale poeziei: cea a vechilor mexicani: „Vântul ce vine de la zei”...
și cea dată de Emily Dickinson (acolo unde spune că recunoaște adevărata poezie după faptul că o cuprinde un frig atât de cumplit încât simte că nimic n-o va mai încălzi niciodată). (De regăsit pasajul).

Arta disprețului, dacă există vreuna, nu poate consta decât în arta de a-ți pierde timpul: e singurul lucru ce ne conferă o superioritate asupra vieții, dacă nu și asupra ființelor.

Nu există decât lucrurile pe care le-am descoperit prin noi înșine; sunt și singurele pe care le cunoaștem. Restul e trăncăneală.
Pasiunea de a învăța trebuie privită cu rezerve. Ea se îndreaptă totdeauna contra noastră, în orice caz ne face deservicii. Trebuie să știi puține lucruri, dar să le știi în chip absolut.
Observația profundă din GITA, pe care trebuie s-o ai mereu în minte: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuiești în legea altuia.”

Toată lumea vorbește de teorii, de doctrine, de religii, într-un cuvânt de abstracțiuni; nimeni de un lucru viu, trăit, direct. Filozofia și toate celelalte sunt o activitate derivată, abstractă în sensul cel mai rău al cuvântului. Totul în ea este golit de sânge. Timpul devine temporalitate, etc. Un ansamblu de subproduse.
În alt plan, oamenii nu mai caută sensul vieții PORNIND DE LA EXPERIENÞELE LOR PROPRII, ci de la datele istoriei sau de la o religie sau alta. Dacă în mine nu găsesc nimic ca să vorbesc despre durere sau neant, la ce bun să-mi pierd timpul studiind budismul? Trebuie să cauți totul în tine, iar dacă acolo nu găsești ce cauți, ei bine, renunță.
Ceea ce mă interesează e viața mea, nu doctrinele despre viață. Oricâte cărți aș citi, în ele nu găsesc nimic direct, absolut, unic. Peste tot aceeași pălăvrăgeală filozofică.

21 decembrie. Am dormit nouă ceasuri în șir, cu o întrerupere totuși de câteva minute. M-am trezit perfect odihnit. Ce-i drept, mintea nu-mi funcționează.

Regulă generală: un autor începe să fie recunoscut și celebrat în momentul în care nu mai are nimic de spus. Venirea gloriei coincide cu cea a sterilității.

Căpătase obiceiul să plângă; de atunci, totul îi reușea. Îți atingi cu ușurință scopurile, cu condiția să ai o metodă.

Crăciunul. Ninge. Toată copilăria mea urcă la suprafața conștiinței.
Ieri la piață am auzit acest dialog: - E frig. – N-are nimic. Numai să nu ningă.
Hotărât lucru, nu sunt de aici.

Concertul pentru clarinet și orchestră de Mozart. Ce rol a putut să joace în viața mea!

Când evoc anii tinereții mele din Carpați, trebuie să fac un efort să nu plâng. Explicația e foarte simplă: nu cred că există un om a cărui copilărie s-ar putea compara cu a mea. Cerul ți pământul erau, cu adevărat, ale mele. Până și spaimele mele erau fericite. Mă trezeam și mă culcam – ca Stăpân al Creațiunii. Eram conștient de fericirea mea și presimțeam că o voi pierde. O teamă secretă îmi măcina zilele. Nu eram chiar atât de fericit pe cât pretind acum.

O carte nu e fecundă și nu rezistă decât dacă e susceptibilă de mai multe interpretări diferite. Operele ce pot fi definite sunt prin esență perisabile.
O operă trăiește prin ambiguitățile pe care le suscită.

Nu ni-l putem imagina pe un Pascal vrând să fie „original”.
Căutarea originalității e mai întotdeauna semnul unui spirit de mâna a doua.

Poate nu-i o consolare, dar cel puțin te simți măgulit să poți spune că vei muri fără a-ți fi dat întreaga măsură.

„Nu trebuie să-ți exprimi mânia sau ura decât prin fapte. Animalele cu sânge rece sunt singurele care au venin” (Schopenhauer)

Dacă nu mă înțeleg cu francezii e pentru că mă înfurii la fel de iute și de des ca ei. Nu pot să fiu fericit decât printre danezi, printre nemți, printre cei care par „tăntălăi”.

Combat disperarea prin mânie și mânia prin disperare. Homeopatie?

Toți mă întreabă: „La ce lucrați? Pe când o nouă carte?” – E de necrezut în ce măsură obligația de a publica a intrat în moravuri. Ești nevoit s-o faci, altfel riști să fii socotit un ratat. Totuși nu trebuie să cedezi.

Genul de melancolie de care sufăr nu e făcut să se armonizeze cu cuvântul. Ar fi fost nevoie de muzică.

Nu de moarte mă tem, ci de viață. De când mă știu, viața mi s-a părut insondabilă și înfricoșătoare. Neputința de a mă integra în ea. Apoi, teama de oameni, de parcă aș aparține altei specii. Sentimentul permanent că interesele mele nu coincid în nici un punct cu ale lor.

De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspirația mă părăsește, până și SUBIECTELE îmi lipsesc. Nu degeaba fraza care m-a marcat cel mai mult a fost răspunsul lui Pascal către sora sa, care-l îndemna să se îngrijească: „Nu cunoști neajunsurile sănătății și avantajele bolii”.
Îmi amintesc perfect că atunci când l-am citit, la biblioteca „Fundației Carol” din București, a trebuit să fac un efort ca să nu scap un strigăt.

Nici un prieten nu-ți spune vreodată adevărul. Iată de ce doar dialogul mut cu dușmanii este fecund.

13 ianuarie 1963 – Duminică dimineață. Un frig de crapă pietrele. Câțiva trecători cu un aer perplex și care mă privesc – mă cred nebun probabil – cum cânt cât mă ține gura cântece ungurești. Frigul îmi amintește de iernile din copilărie – mai puțin zăpada, cu care țara asta, vai, nu e blagoslovită! -, mă umple de bucurie.
Am remarcat că aproape totdeauna sunt VESEL când toți ceilalți sunt nefericiți.

Atac omul în general, dar îmi lipsește curajul în fața unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc și, desigur, să nu fiu la rândul meu rănit.

Un lucru pe care îl verific în fiecare zi: poate să-ți fie milă de oameni; dar să-i iubești este cu neputință. Aici, în acest punct central și precis, creștinismul se complace în minciună.

Nu sunt făcut ca să „gândesc”; când o fac, șirul raționamentelor mele e repede curmat de irupția vreunui refren lăuntric, a unui murmur mai curând. Însăși gândirea mea e muziciană.

Orice chestiune, indiferent care, este NELIMITATÃ. Doar spiritul nostru mărginit, mania noastră de a defini îi impune hotare.

Vechea mea teorie: nu poți trăi nici cu Dumnezeu, nici fără Dumnezeu.

Relația cu inocența e la fel de obositoare ca și cea cu fățărnicia. Trebuie căutată o cale de mijloc între societate și natură.

„... născându-ne, ne-am luat obligația de a muri” (sf Ignațiu de Loyola, EXERCIÞII SPIRITUALE)

Un scriitor dă dovadă de forță distrugând ce a scris, aruncând pe foc textele de care nu e mulțumit. SÃ PUBLICI CÂT MAI PUÞIN, asta ar trebui să-i fie deviza.
În fond lenea m-a ferit de inflația în care ceilalți cad din exces de vitalitate, de muncă sau de talent, iar pentru asta îi sunt recunoscător.

A scrie înseamnă a recunoaște că în raporturile tale cu ființa ceva nu-i în regulă.

Dacă aș fi putut avea raporturi sincere cu oamenii, cu siguranță că m-aș fi lipsit de ideea de Dumnezeu.

Cu cât îmbătrânesc, cu atât sporește cantitatea de cărți ilizibile. Va veni și ziua când nu voi mai putea citi nimic, când mă voi mulțumi să PRIVESC.

Sunt incapabil să iau o hotărâre ÎN FAÞA UNUI CHIP. Primul venit mă lasă fără reacții.

E timp pierdut orice moment pe care nu-l petreci cu tine însuți.

Gustul perfecțiunii lasă să se ghicească o rană secretă.

Se tot vorbește de bolile voinței și se uită că VOINÞA ÎN SINE ESTE O BOALÃ, că este o activitate nefirească SÃ VREI.

O floare e o rugăciune mută.

S-ajungi să-ți fie frică de tot ce nu e sine, frică, frică!

Kierkegaard: gândire VOLUBILÃ, profunzime difuză. Ce păcat că nu s-a putut concentra!

Această angoasă înăbușită, preludiu al imbecilității...

Orice analiză ce sfârșește pe o notă de speranță acceptă convenția și se distruge singură.

Orice formă de grabă trădează o anume dereglare mentală.

Tristețea este o durere ce descrește LA NESFÂRȘIT.

Să cauți o formulă de mântuire e osteneală de pomană. Trebuie să-ți lași viața să curgă de la sine și astfel să afli ce ești. Și mai ales nu trebuie să uiți recomandarea din BHAGAVAD-GITA: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuiești în legea altuia”.

Îi urăsc pe tineri, pe toți cei care-mi amintesc cum mă înfierbântam odinioară.

Când scrii, ai mereu tendința să-ți COMPLETEZI gândirea, iar acesta e modul cel mai sigur de a o compromite. Marea artă e să te oprești, nu să aprofundezi. E mai ușor să epuizezi o problemă decât să-i sugerezi dificultățile. (Această ultimă frază strică totul.)

Nu trăirile tale mă interesează, ci felul în care le prezinți. O viață nu este o operă.

Toată lumea, toate aceste ființe nu sunt decât visul unui spirit absolut, proiecții ale Mayei, ale iluziei cosmice.
Înclin să cred că Vedanta e sistemul cel mai profund, cel mai apropiat de „realitate”.

Sunr filozofi care-și închipuie că spun ceva vorbind întruna despre FIINÞÃ, de EXISTENT, etc, etc. Poliloghia lor arată că nu e vorba nici de probleme adevărate, nici de trăiri, ci de TERMINOLOGIE. Acești gânditori gândesc DESPRE cuvinte, nu PRIN cuvinte.

Mi se cere, sunt presat să produc, să scriu, să public, sunt acuzat de lene, de sterilitate și se uită că astea sunt tocmai defectele pe care le-am elogiat și că e ridicol să-i ceri dinamism unui care a proclamat mereu inutilitatea a toate cele.
Nimeni nu-și imaginează totalul meu acord cu ceea ce gândesc, nici cât de în adânc, în ascuns, plătesc pentru tot ce știu, pentru tot ce am denunțat.

Cei doi înțelepți, cei mai mari, ai Antichității crepusculare: Epictet și Marc Aureliu, un sclav și un împărat.
Nu mă satur să subliniez această simetrie.

„În fiecare poporan răzvrătit se ascund cinci tirani” (Luther)

O frază din Talmud îndrăgită de Kafka: „Noi, evreii, asemenea măslinelor, nu dăm ce e mai bun în noi decât atunci când suntem zdrobiți”.

Între Epictet și Marc Aureliu, doar diferențe aparente. Și unul și celălalt mă ajută să trăiesc, și chiar trăiesc în compania lor. Pe lângă ei Seneca e doar un palavragiu.

Dacă vrei să fii fericit nu trebuie să scormonești în memorie.

Nu-i putem iubi decât pe cei care s-au nimicit țintind prea sus. „Cunoaște-te pe tine însuți” este o maximă sterilizantă. Când te cunoști nu-ți mai asumi nici un risc, refuzi să ai un destin.

Cântărind bine lucrurile e cu neputință să nu-ți pierzi mințile.

Încercările vieții nu acresc întotdeauna: te pot chiar face generos. La ce bun să pricinuiești altuia dureri când tu însuți suferi PENTRU MAI MULÞI?

Ființa care te-a făcut fericit – tot ea îți va aduce nefericirea. Binecuvântat de zei e omul care nu se atașează de nimeni.

Suferințele ființei pe care o iubim sunt moralmente mai de neîndurat decât ale noastre proprii.

Momentele de exaltare ale căror binefaceri le simțim adesea în plină stradă sau în lume, când ne spunem că dacă am fi singuri și am putea scrie ar ieși minuni...

Îmi amintesc deodată pasiunea secretă pe care o făcusem în liceu pentru o fată oarecare aparținând burgheziei din Sibiu. Se numea Cella. Doi ani la rând m-am gândit clipă de clipă la ea, fără să-i fi vorbit nici o singură dată. Această timiditate a adolescenței mele a jucat un rol hotărâtor în evoluția mea ulterioară. Suferințe UTILE poate, nebunie fără seamăn! Îmi amintesc o după-amiază de duminică, în pădurea de lângă Sibiu. Eram cu fratele meu și citeam Shakespeare (ce piesă? nu-mi mai aduc aminte). Deodată o văd pe Cella trecând împreună cu unul din colegii mei de clasă, cel mai disprețuit și mai demn de dispreț dintre toți. La peste treizeci și cinci de ani de la pățanie încă îmi amintesc rușinea și suferința resimțite atunci.
I se spunea PÃDUCHELE.

Nu te îndrepți cu vârsta, înveți doar să-ți camuflezi abjecțiile.

Sunt făcut să dau sfaturi înțelepte – și să reacționez ca un nebun.

Cum îmi vorbește cineva de ELITE, știu că mă aflu în fața unui cretin.

De s-ar putea descrie în amănunt felul în care se petrece în suflet despărțirea de Dumnezeu!

... Dacă admiri cu patimă pe cineva, ar trebui să-i faci serviciul de a-l asasina.

Femeile excelează în arta de a-și exagera mâhnirile.

Nu există fericire decât în inocență, lucru de care omul e cu deosebire incapabil, pe care l-a pierdut pe veci.

Lașitatea mea în fața vieții este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligație – o groază instinctivă de tot ce nu mă privea în mod direct. Exact opusul unui „șef”. Iar dacă în tinerețe l-am invidiat adesea pe Dumnezeu, nu-i oare fiindcă, aflându-se deasupra a tot, îmi apărea drept Iresponsabilul însuși?

A EXISTA e totuna cu plăcerea de a nu gândi. Să fii un obiect CARE PRIVEȘTE: atâta și nimic mai mult.

Ce paradox – să te frămânți ÎN FRANCEZÃ, să suferi într-o limbă de grămătic, în idiomul cel mai puțin delirant din câte sunt! Suspine geometrice!

Bolile ne-au fost date ca să ne aducă aminte că între noi și viață contractul poate fi reziliat în orice clipă.

Trebuie să scriu un text despre „Tolstoi și obsesia morții”. Numai că eu nu am nevoie de tragedia altora: îmi ajunge a mea cu prisosință.

Nutrim față de orice om mai cunoscut, mult mai cunoscut decât noi, un amestec de pizmă și de compătimire. Fiindcă știm că a obținut lucrul pe care-l dorim, PIERZÂNDU-SE totodată pe sine prin însăși reușita lui. Cu cât ești mai cunoscut, cu atât îți păstrezi mai puțin singurătatea, cu atât ești mai puțin tu însuți. Dacă rămâi cât de cât fidel propriei tale ființe – ceea ce nu-ți reușește decât prin izolare și anonimat -, capeți nu orgoliu, ci ceva mai înalt, care-ți permite să privești cu milă pe oricine s-a expus aprobării oamenilor.

Hotărât lucru, americanii ăștia nu vor înțelege niciodată nimic din insolubilul care sălășluiește în tot ce-i viu și din distanța pe care o luăm față de propria noastră viață. Răspunsul meu sastisit la invitația de a merge în America pe care mi-a făcut-o unul dintre ei: IT IS TOO LATE, l-a făcut pe acesta să tresară: NEVER TOO LATE! Replica lui a fost un reflex. De altminteri, câți oameni înțeleg că totul e întotdeauna PREA TÂRZIU? TOTUL E ÎNTOTDEAUNA PREA TÂRZIU, deviză înscrisă pe BLAZONUL meu.

Nu prețuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine.

„Who has not found the heaven below
Will fail of it above” (E. Dickinson)

Cerul este răsplata celor ce l-au aflat încă de pe pământ.

Ura pe care o port umanității mă împiedică să judec. E o exasperare neîntreruptă. Nu mai pot suporta proximitatea omului.

Suntem mult mai sinceri într-o conversație decât într-o carte. Iată de ce e infinit mai important să frecventezi un scriitor decât să-l citești.

Nimeni nu ne iartă că am fost sinceri în ceea ce-l privește – mai degrabă: că am îndrăznit să fim sinceri în privința lui.
A spune cuiva adevărul înseamnă a comite o nedelicatețe, a-ți aroga o superioritate în raport cu el.
„Nimic nu te îndreptățește să fii sincer în ce mă privește” – „Cu ce drept îmi azvârli adevărul în față?”

Nu dețin o TAINÃ decât scriitorii care au scris puțin
sau
De privilegiul tainei se bucură doar scriitorii care n-au scris mai nimic.

Ființa nu este elementul meu. Toate nenorocirile mi se trag de aici.

Am luat hotărârea să nu mă mai înfurii, să îndur orice ocară și să nu mai replic decât injuriilor SUBTILE. Adică niciodată.

Trebuie să scriu un articol despre Tolstoi, mai degrabă o prefață, și-mi dau seama că mi-e cu neputință aproape (...) A fi obiectiv nu înseamnă să fii imparțial, ci să-l tratezi pe celălalt ca OBIECT; e ceea ce fac criticii. Eu sunt incapabil de așa ceva. Îl tratez pe celălalt ca și cum acesta ar fi eu însumi. La ce să scrii, atunci, un studiu, sau o prefață? De ce să minți?...

M-am afundat atât de tare în vid că o nimica toată ar fi de-ajuns ca să-l preschimbe în Dumnezeu.

O boală, oricât de cumplită, e suportabilă, cu condiția să nu-i dai nume.

Toate aceste zile în care creierul nu-mi răspunde la apeluri.

Omul liber nu-și complică existența cu nimic, nici măcar cu onoarea.

8 octombrie 1963 – Am petrecut azi două ceasuri în marile magazine. Brusc, alegând în subsolul Luvrului o lingură de lemn, am simțit – revelație frecventă în viața mea – că nu aparțin acestei lumi, că locul meu nu este printre oameni.

Dante și Meister Eckhart – cugetele cele mai adânci și mai înflăcărate ale Evului Mediu.

După-amiază de-a lungul Viosnei, dincolo de Pontoise.
Frunzele moarte care cad în apă: dublu simbol al evanescenței..

Iată unul din puținele lucruri de care sunt sigur: singurul, unicul motiv pe care îl au oamenii de a trăi împreună este acela de a se chinui, de a-și provoca suferință unul altuia. Nu voi obosi niciodată să repet această evidență.

Insomnie
„Când pasărea somnului a vrut să-și facă cuib în lumina ochiului meu, a văzut genele și i-a fost frică de laț” (Ben al-Hammara, poet arab din Andaluzia, secolul XII-lea).

Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situația mea, nefericit și trist până la depravare!

Nu-i pizmuim decât pe cei pe care îi cunoaștem bine, pe care-i frecventăm intens și al căror succes ar trebui să ne facă plăcere. Iată de ce în orice prietenie e ceva „putred”, iar aproapele nu ni-l iubim cu adevărat decât în măsura în care este victimă. Cum încetează să mai fie, îl pândim cu suspiciune și cu anxietate.

E primejdios să stai mai mult în preajma bătrânilor: văzându-i atât de departe de înțelepciune și atât de puțin făcuți să o atingă, ajungi să te socoți, în raport cu ei, de o maturitate cu totul ieșită din comun. Iar avansul, real sau fictiv, pe care îl avem asupra lor ne stârnește orgoliul și chiar aroganța.

Lumea nu trăiește în mediocritate, ci într-o NEFASTÃ lipsă de măsură. Iată de ce nimic și nimeni pe lume nu se află la locul său, în vreme ce dacă lumea ar fi mediocră, ar exista o potrivire oarecare în situații și în destine.

Singurul om care A ÎNÞELES e acela căruia nu-i pasă, care pune onoarea și dezonoarea pe același plan. ALLES IST EINERLEI (Toate sunt una) – Iată expresia ultimă a înțelepciunii, iar cel care refuză s-o adopte, sau pur și simplu se dovedește incapabil să adere la ea – ce suferințe și ce nefericiri îl pasc!

Ne zbuciumăm zadarnic, moartea își continuă în noi lungile sale meditații, neîncetatu-i solilocviu.

Aplauzele prelungite mă duc cu gândul la revoluții. Când văd o mulțime în delir, chiar și într-o sală de concerte, întâia mea reacție este s-o șterg pe dată.

Am vizitat muzeul Victor Hugo din Place des Vosgues. Nici nu încerc măcar să înțeleg de ce nu mă interesează NIMIC din opera și nici din viața lui.

Celibatarul nu e un egoist, cum se afirmă de obicei, ci un ins căruia nu-i place să chinuie pe nimeni. A te asocia cu cineva, prin căsătorie sau în alt mod, înseamnă să-i poți pune în cârcă toate neplăcerile pe care le trăiești. Orice formă de viață în comun presupune dorința de a-ți descărca proasta dispoziție pe celălalt.

A scrie despre alții înseamnă să mărturisești că n-ai nimic de spus despre tine.

Vai de scriitorul sau de gânditorul care face școală!

Tot ce mai este încă viu în folclor vine dinaintea creștinismului. – Același lucru se întâmplă cu tot ce este viu în fiecare dintre noi.

Viața – este echilibrul ÎN BERNÃ.

Artistul care meditează prea mult la mijloacele sale o face pe socoteala instinctului său.

Am remarcat că toți cei înzestrați cu o voce MELODIOASÃ dau dovadă de-o anumită insuficiență mentală.

Fericirea și căutarea gloriei sunt incompatibile. Fericirea, cum a spus Aristotel, le aparține acelora care-și sunt lor înșile de ajuns.

RETRACTÃRI – îmi place acest titlu al Sfântului Augustin, care îmi măgulește patima de a tăgădui.

Am recitit câteva poeme de Emily Dickinson. Mișcat până la lacrimi. Tot ce vine de la ea are darul de a mă răscoli.

Mi se pare liniștitor faptul că am depășit cincizeci de ani. Grosul efortului a fost depus, povara cea mai grea a fost purtată.

Nu din contactul cu lucrurile, ci din contactul cu ființele ia naștere dezgustul.

Ori de câte ori te afli în fața unui text prea bine scris, să știi că n-ai de-a face cu un înțelept.

Mă tem de orice om care vrea să comande altui om. E vorba aici de un instinct profund, pe care-l are toată lumea; să fie superioritate? să fie deficiență? E un instinct pe care cred că nu-l posed. Străin îmi e până și gândul de a da un ordin. Nu mai puțin acela de a-l primi. Nici stăpân și nici sclav. Pururea, NIMIC.

Să telefonezi cuiva și apoi, brusc, de teamă să nu-i auzi glasul, să închizi. – Așa arată, pe scurt, relațiile mele cu ceilalți. O sihăstrie cu un dram de sociabilitate.

La ce bun să te oprești asupra unor lucruri spuse până acum de atâtea ori? Spiritul nu poate avansa decât dacă are răbdarea să bată pasul pe loc, adică să ADÂNCEASCÃ.

Am terminat de scris o apologie a urii. În fond însă, ceea ce înțeleg eu prin ură e un simbol al disperării, este ÎNTUNECAREA disperării, stare pur subiectivă ce nu are nimic de-a face cu voința de a vătăma, cu încrâncenarea împotriva celuilalt.

Am petrecut două ore minunate într-o familie de ruși. Ce puțin s-au schimbat oamenii ăștia din vremea marilor LOR romane până azi! E minunată inadaptarea lor. De altminteri adaptabilitatea e semnul lipsei de caracter și al neantului lăuntric.

M-am oprit undeva între poezie și proză, fără să pot opta pentru una sau cealaltă; de la poeți am luat RITMUL, de la prozatori, insistența. Cred, de fapt, că în realitate nu eram făcut pentru CUVÂNT.

... „Viața” e mai rea decât tot ce ne putem închipui: e un coșmar permanent. Toate făpturile tremură, chiar și leii....

Sunt tare prost înzestrat în „lupta pentru viață”. Căci „viața” nu mă interesează îndeajuns ca să lupt în numele ei.

Nimic important nu se poate înfăptui fără cruzime.

A avea „caracter” înseamnă a fi capabil de cruzime.

5 martie CÃDEREA ÎN TIMP – e titlul „cărții” pe care am terminat-o. De-aș putea crede în ce fac!

Potrivit tradiției evreiești, Adam a fost creat pe locul unde se afla altarul de la Ierusalim; și tot aici și-a avut sălașul până la moarte, după izgonirea sa din paradis.

O religie nu e vie decât înainte de elaborarea dogmelor. Nu credem cu adevărat decât atâta vreme cât nu știm exact ce trebuie să credem.

E nevoie de un mare curaj ca să înfrunți primăvara.

„La sfârșitul secolului al XII-lea câțiva adepți ai dualismului moderat din Italia credeau că, după ce i-a dat un chip Evei, diavolul a avut în persoană relații cu ea, Cain fiind fiul lor; din sângele acestuia s-au născut câinii, al căror fidel atașament față de oameni este menit a dovedi originea lor omenească.” (C. Smidt, Istoria și doctrina sectei Catarilor sau Albigenzilor, Paris 1849, vol II, p. 69)

Nimic nu mă încântă mai mult la Caligula decât ordinul dat străjilor sale să facă liniște în preajma grajdurilor în noaptea care preceda ieșirea calului său în arenă.

Discursul lui Othon înainte de a se sinucide. Refuză să se plângă sau să acuze, fiindcă, după el, „a-i acuza pe zei sau pe oameni e un semn că vrei încă să trăiești”.

Fiecare crede că urmărește singur adevărul, ceilalți fiind incapabili să-l caute și nemeritând să ajungă la el.

Cruciada împotriva albigenzilor.
Când citești aceste orori, simți cu adevărat bucuria de a fi în afara Bisericii. O instituție care a fost capabilă de asemenea excese își merită numele de SUPRANATURALÃ.

Citesc, citesc. Lectura este evaziunea mea, lașitatea mea cotidiană, justificarea incapacității mele de a lucra, scuza pentru toate, vălul care-mi acoperă eșecurile și neputințele.

Nici un adjectiv nu se POTRIVEȘTE perfect. Deci orice adjectiv e criticabil, și riști folosindu-te de el.
Adjectivul presupune o judecată de valoare, o INTERPRETARE. Ar trebui folosit cu moderație. Abuzul de adjective e propriu autorilor de proastă calitate.

Una din ultimele spuse ale lui Socrate: „Ar trebui să știi Criton, că a vorbi în chip impropriu este un rău pe care-l facem sufletelor”
În agonie, să te gândești la limbaj – frumoasă treabă.

E de neînțeles pentru mine că cineva își poate dori discipoli. Și totuși, în perioada mea de sminteală, aveam înfrigurarea și orgoliul unui profet. De atunci am parcurs cale lungă...

Dacă o râmă ar putea trăi senzațiile mele, ce milă ar cuprinde-o pentru mine!

Alexander Blok, în Jurnalul său, sub data de 15 aprilie 1912: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există așadar Ocean.”

În timpul luptei împotriva pătrunderii luteranismului în Spania, Biblia în limba vulgului era interzisă; Carol Quintul însuși, ca s-o citească în franceză, a trebuit să se adreseze Inchiziției pentru a-i cere permisiunea, ce i-a fost acordată nu fără o anume ezitare! Și totuși, el a fost acela care, în recluziunea de la Yuste, de după abdicare, își îndemna fiul în scrisori să-i extermine pe eretici.

E falsă afirmația lui Origen, potrivit căreia fiecare suflet are trupul pe care îl merită.

Zadarnic îmi frământ mintea, nu reușesc să aflu ce caut pe acest pământ.

Activitatea care s-ar potrivi cel mai bine cu senzațiile mele ar fi o cugetare vagă la condiția îngerilor.

Ori de câte ori sufăr din pricina oamenilor, mă refugiez în disprețul de mine însumi. Îi birui astfel și le uit loviturile.

Dacă aș vrea să redau tonul celor ce simt, ar trebui să pun un semn de întrebare după fiecare cuvânt.

Caracteristic falsului profet e faptul că stârnește aprobarea unanimă. La fel se întâmplă cu scriitorul, cu omul politic și cu oricine ARE PRIZÃ la oameni.

Expoziție suprarealistă. Tot ce e „șoc”, tot ce e provocare se anulează de la sine după câțiva ani. În artă și în toate, nu ține decât ce a fost făcut în singurătate, FAÞÃ ÎN FAÞÃ cu Dumnezeu, fie că ești credincios sau nu.

Omul e aidoma lui Machbet după ce a săvârșit crima: a da înapoi e pentru el cu mult mai greu și mai plictisitor decât să meargă înainte, să se înfunde tot mai mult în ireparabil.

Nu accepta să trăiască la remorca lui Dumnezeu.

N-am știut niciodată ce să fac cu mine și nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă fofilez vreme de atâția ani.

Citesc într-o biografie a lui Alexandr Blok această remarcă naivă și profundă despre procesul decăderii: „Dispare râsul, apoi dispare și surâsul”.

Nimic nu paralizează mai tare efortul creator al spiritului ca aprofundarea istoriei ideilor. Istoria filozofiei este negarea filozofiei. (Cu afirmația asta mi-am început diploma de licență în filozofie, la București, în 1931, spre stupefacția bătrânului profesor care mi-a cerut „explicații”).

„Isus a zis: „Profetul nu e primit în orașul său, iar doctorul nu-i lecuiește pe cei care-l cunosc.”” (Evanghelia după Toma, 36)

Sufletele care contează sunt cele ce cultivă o exigență absolută (sau: care au exigența absolutului). Toate celelalte sunt pleavă omenească sau ciurucuri.

Sunt prea mulți oameni, prea multe chipuri – nu mai putem rămâne față în față cu Dumnezeu!

Toți scriitorii romani erau veniți din provincii. Doar Iuliu Cezar și Lucrețiu erau născuți la Roma.

Copiii care nu roșesc din cauza propriilor părinți sunt irevocabil condamnați la mediocritate.
Nimic nu-i mai sterilizant decât să-ți admiri „genitorii”.

Orice om care se înfierbântă și ridică glasul trădează o lipsă de încredere în sine.

Dejunurile în oraș. Aici înțelegi, auzindu-i pe oameni perorând, cum poate degenera oboseala în ură.

După câtăva vreme, aproape toți aceia care mi-au găsit oarecari merite au sfârșit prin a-mi întoarce spatele. Mi-am pierdut toți „admiratorii”, dac-am avut vreodată unul. INSPIR DEZAMÃGIRE.

Psihanaliza va fi într-o bună zi total discreditată, nu-i nici o îndoială; ceea ce nu înseamnă că nu-mi va fi distrus ultimele urme de naivitate. După ea, nu vom mai putea fi niciodată INOCENÞI.

Pozitivă nu e în mine decât nevoia de singurătate. Tot restul e minciună și trădare, infidelitate față de mine însumi.

Nu scriu decât spre a mă elibera de crizele mele de depresie. – Nu-i un lucru vesel pentru cititor. Dar nu scriu pentru a fi citit.

Orice coșmar e un vis ale cărui contururi sunt prea precise, prea distincte, în care totul are relief.

Vorba lui Rusbrock despre soarta damnaților: „Vor muri pururi, fără să sfârșească vreodată a muri.”

Poeții slabi citesc aproape numai pe confrații lor, așa cum filozofii slabi citesc alți filozofi. – Unui poet îi folosește mai mult să citească o carte de botanică sau de istorie decât o culegere de versuri. În genere, e primejdios să urmărești creația unui rival.

„Scrierile” mele au avut oarecare succes doar în rândul femeilor, al câtorva, foarte puține. Explicația o aflu în vorba atât de potrivită a lui Hipocrat: „Femeia înseamnă boală”.
Un om sănătos nu se poate interesa de ce fac eu.

Nu pot suporta gândul că există oameni – cât de puțini ar fi – care contează pe mine. Nu am nimic de dat nimănui. O, ce jalnice sunt toate astea!

Cu cât trec anii, cu atât îmi dau seama că oamenii nu fac decât să se mintă pe ei înșiși, să se tragă pe sfoară – din teamă de adevăr. Lucru întru totul adevărat pentru „literatori și artiști”.

Capacitatea mea de a suferi e atât de mare încât mă doare și căderea propriilor mei dușmani.

În mijlocul amărăciunilor, nu uita gândul morții, cel mai mângâietor și cel mai stenic dintre toate.

Petre Þuțea. Singurul geniu adevărat pe care l-am întâlnit vreodată. Nenumărate vorbe de duh dispărute pentru totdeauna, cum să dai o idee despre verva și despre nebunia lui? Odată, când i-am spus „Ești un amestec de Don Quijote și de Dumnezeu”, pe moment a fost foarte flatat; a doua zi însă, dimineața devreme de tot, a venit să mă vadă, și primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Povestea aia cu Don Quijote nu-mi place”.

15 noiembrie 1964 – Am visat astă-noapte că X., dușmanul meu cel mai înverșunat, mă săruta pe gură. Am fost atât de dezgustat că mi-a fost cu neputință să adorm la loc.

Seneca împotriva criticii: „E o boală grecească să cercetezi câți vâslași erau pe corabia lui Ulise; dacă Iliada e anterioară Odiseei și dacă ambele au același autor”.

Cititorul adevărat e cel care nu scrie. Doar el este în stare să citească o carte în CHIP NAIV – singurul mod de a SIMÞI o operă.

Tacit – scriitorul pe care-l admir cel mai mult: nu mă mai satur citindu-l. Formulările lui mă încântă: nutresc, stimulează tot ce-i amărăciune în mine. Nu există otravă care să mă desfete mai tare.

Tacit: „Este cu mult mai ușor a răzbuna o vătămare decât a răsplăti o binefacere, căci recunoștința e socotită a fi spre povară, iar răzbunarea spre câștig.”
„Căci setea de glorie este ultimul lucru de care se leapădă chiar și cei mai înțelepți” (Etiam sapientibus cupido gloriae novissima exuitur) (Istorii, IV, 6)

Nimeni nu e modest, fiindcă nu poți să fii modest. Imposibilitatea e fizică, deci fără leac.

Nefericirea de a avea cheful dar nu și capacitatea să lucrezi.

25 decembrie 1964 – Aseară, aflându-mă din întâmplare, la miezul nopții, pe lângă biserica Saint-Séverin, am intrat odată cu mulțimea. În clipa în care preoții au pornit să facă înconjurul bisericii, precedați de un diacon (?) care cădelnița, era cât pe ce să izbucnesc în râs. Căci citisem ÎN ACEEAȘI ZI că, sub primii împărați creștini, arderea de tămâie însemna ofrandă adusă vechilor zei, iar cel care-o făcea risca pedeapsa capitală în caz că era prins. Astfel, se mergea pe nepusă masă în casele păgânilor, și vai de cel la care se simțea mirosul de tămâie.

Îmi plac senzualii care au oroare de carnalitate (Eclesiastul, Baudelaire, Tolstoi)

De cum te manifești într-un fel sau altul, îți faci dușmani. Dacă vrei să-ți faci prieteni sau să-i păstrezi pe care-i ai, abținerea e obligatorie.

Noapte înspăimântătoare; vântul îmi trecea prin oase și gândurile mă excludeau din viitor.

Extraordinară vorba spusă de Verhovenski lui Stavroghin: „Te-am inventat privindu-te.”

Sunt METAFIZICEȘTE evreu.

Să ne ferim de gânditorii al căror spirit nu funcționează decât pe bază de citate.
Să ne alungăm din memorie toate textele.

Paris – cimitir în care mormintele au mai multe etaje.

Oricât de lecuiți de iluzii am fi, vom apărea într-o bună zi neapărat naivi, căci viitorul va depăși cu mult cele mai sumbre din viziunile noastre.

„M-am lansat în viață având în cală, de la început, o gaură pe unde pătrundea apa.” (Kirkegaard)

Osânda cea mai grea ar fi pentru mine aceea de a trăi sub un cer pururi senin: norii sunt singurul meu izvor de poezie.

Þara la care visez: Mongolia Exterioară – unde se află mai mulți cai decât oameni (și unde copiii învață să călărească înainte de a învăța să meargă)

De când mă știu, teamă bolnăvicioasă de oameni. Îi știu acum motivul: anume că, încă de pe când eram copil, ceea ce făceau ei nu mă interesa. Același lucru astăzi. Nu găsesc nici o realitate în fapta lor și mă socotesc absolut incapabil să colaborez la tot ce săvârșesc. Mă simt exclus din actele lor, nu sunt bun de nimic.

În lumea asta de avortoni și țoape, trebuie totuși să fii DEMN.

Zeii din Olimp, când coborau pe pământ, luau cel mai adesea înfățișarea unui animal. Asta spune multe despre prețuirea ce-o aveau pentru oameni.

„Nu judeca pe nimeni înainte să te pui în locul lui.” Proverbul ăsta vechi (de unde vine oare?) face cu neputință orice judecată, căci nu JUDECÃM pe cineva decât fiindcă, tocmai, nu ne putem pune în locul lui.
A înțelege nu înseamnă doar să ierți, ci și să te abții, să renunți la ideea însăși de verdict.

Toată lumea e condamnată și totuși toată lumea merge înainte. În acest paradox stă întreaga frumusețe, întreaga justificare a lumii.

Dacă aș fi poet, aș fi ca Dylan Thomas care, când cineva se apuca să-i explice poemele în fața lui, se arunca la pământ, prins de convulsii reale sau jucate...

„Când mi se întâmplă să arunc o privire în ZARATHUSTRA al meu, mă plimb o jumătate de oră prin odaie, incapabil să-mi stăpânesc un insuportabil acces de plâns.” (Nietzche, ECCE HOMO)

Aștept o vizită. Aș da orice ca să nu aibă loc. Ce puține sunt ființele pe care le pot aștepta fără gânduri ascunse și fără groază.

Orice om care posedă sau este dominat de o doctrină e condamnat să trăiască în fals și să producă fals. A fi adevărat și a face ceva adevărat e un lucru ce nu se întâlnește aproape niciodată. Și asta fiindcă omul a fost pervertit pe veci de IDEE, de simulacre adică.

Nu-i exclamație mai patetică decât aceea a ultimului poet păgân, Rutilius Namatianus: „De-ar fi dat zeii ca Iudeea să nu fi fost cucerită nicicând!”

De contat contează numai cartea împlântată ca un cuțit în inima cititorului.

28 februarie 1965. Duminică – Vizită la Muzeul de științe naturale. În fața imaginilor cu dinozauri, o mamă îi spune fiului său: „Cum or fi făcut fotografiile astea?”

Toate cusururile mele – și poate toate meritele – provin din neputința mea de a scrie „purtat de condei”.

.  | Inde










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Az irodalom, kultúra és vers háza. Írj és élvezd a cikkeket, esszéket, prózát, klasszihus verseket és versenyeket poezii
poezii
poezii  Keresés  Agónia - Művészeti Műhelyek  

Az oldalakon megjelent bármely anyag közlése engedélyünk nélkül, tilos.
Copyright 1999-2003. Agonia.Ne

E-mail | Publikálási és bizalmassági politik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!