Cine rămâne prin neguri și ploi
când milioane trec de strigoi?
Se clatină noaptea de negre drapele,
palid obraz luminează-ntre stele.

Steaua purtând-o spre nord, spre sud,
mult e de când cere loc lângă foc
femeia gonită din loc în loc,
inimă de pâine, soartă de câine,
steaua purtând-o spre nord, spre sud.

Ca o taină mare, ca o taină rea
colindă-te, ciudată stea,
și lăcrimează de mii de ori
vestea ta până la cântători.
Astfel în noapte femeia cânta.

- Bate, femeie, la toate ferestrele,
oamenii dorm greul pământului,
la margini grădina de flori veștede,
caută băncile putrede,
așterne și culcă-te,
paznicul însuși în vis scapătă.

- Femeie, poartă-ți pretutindeni semnul,
ca o cruce bolta te copleșește,
de sub arcade, pe sub portaluri,
prin toată lumea tusea ta descrește.

Umbră din umbră deslușită,
gândul zăbranic asupră-ți pregetă.
În rătăcire pierde-te, pierde-te,
cetatea e surdă și zăvorâtă.