Pascal și-avea abisul cu dînsul mișcător,
– Vîltoare, vai! E totul, – dorință, gest, visare,
Cuvînt! Și peste păru-mi stînd drept, în clătinare,
Am resimțit adesea cum trece groaza-n zbor.

Sus, jos, și pretutindeni, adîncul, larga zare,
Tăcerea, nesfîșitul mă țin în gheara lor…
Și Dumnezeu pe noaptea-mi cu-n deget știutor
Schitează lungi coșmaruri, mereu renăscătoare.

De somn m-alungă spaima ca de un puț profund,
Plin de nelămurite orori și fără fund;
Vad numai veșnicie prin geamurile toate.

Și duhul meu, de-a pururi cu amețeli luptînd,
Rîvnește-a neființei insensibilitate.
– Din Numere și Forme, nu pot ieși nicicînd!