Am obosit sa te tot strig-
tu ar trebui sa vii nestrigata;
de cand te astept mi s-a facut frig
in absenta ta laudata.

Eu ti-am cladit cuib frumos,
de suflet si de sindrila
si-am aprins maduva sfintita de os
sa-l lumineze ca o festila;

apoi am inviat dintr-o moarte
cainele cel mai barbat,
in dintii lui sa te poarte
ca pe-un cucernic vanat.

Dar tu mereu te lasi asteptata
si trimiti doar cate-o aripa spre mine,
care-mi soseste in amurg impuscata
cu cele zece rubine.

E semn acesta, pasarea mea,
ca ai fost indragita de cei vanatori
si ca de-acolo ,din cea stea,
niciodata n-ai sa mai poti sa cobori.

Eu totusi, cu credinta, un timp
voi aduna aripile tale-mpuscate ,
pentru ziua cand voi putea sa le schimb
pe aripi de pasare adevarate