Trece o aripă deasupra
cât aproape toată vederea de mare.
Urlă iarba și șoarecii de câmp,
plesnesc în sudoare cristalele de sare.

Inima balansează până dincolo,
și tu nu ești la subțioara mea.
Câmpul se înclină cu o lumină,
lovit parcă de-o stea.

În cealaltă parte, orașul se ridică
vertiginos la nori, la peana
aripei care lung, trece
peste biserică, Ana.

Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă,
tu unde ești, nezidito?
Orașul te-o fi azvârlit și pe tine în sus
în aripa care-am văzut-o...