Voi sunteți patru, nu mai mulți;
voi cei din urmă prieteni.
E plină Luna sus și e de aur. N-ar fi drept
să n-o privim, când între noi vorbim
despre o slujbă, ce-o aștept.

Viața-ntreagă gânduri am rostit
și cântece am spus,
în ele căutându-mi vrednicia.
Pândește-acum de undeva declinul și aminul.
Primejdii fulgeră din nord, nechez s-aude
de-apocaliptici cai prin nouri sus.
În urmă e tot visul, în față doar destinul.
Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul
n-am să mi-l pot alege singur. S-ar putea
să cad cu fața-n jos
pe un tărâm netrebnic, rușinos.

Voi patru însă, pomenind de alte fapte,
să mă luați de unde voi fi fost căzut,
pe-un drum de seară sau în miez de noapte
în satul meu pe umeri să mă duceți
întins pe Lună ca pe-un scut.