Dupa fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortina, si din spasmul agoniei de lumina înprumuti aspecte noi monotoniei.

Întunerec... Întunerec... Întunerec!...
Cu vesmântul tau de doliu sau de gala,tu-nfratesti o noapte boreala cu orchestra unui dirijor isteric...

Tu unifici adevarul cu minciuna, tu amesteci frumusetea cu urâtul si-ntregesti prezentul cu trecutul, când nimicul si cu totul face una...

Ca o pleoapa obosita, sub povara unei lacrimi încrustate între gene, tu te-nalti si te cobori alene, alternînd asfaltul cu Carrara!...

Întunerec, frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu pacatul si cu crima, tu esti ritmul infinitului si rima, ce ne legi în somn cu vesnicia.