O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu mã chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamna și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creștet sã nu-mi plângi;
Din teiul sfânt și dulce o ramură sã frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sã cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca sã murim,
Sã nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,
Mormântul sã ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.