Sfinxul s-a năpustit asupra lui
cu dinții și cu ghearele încordate
și cu toată ferocitatea vieții.
Oedip a căzut la primul atac al Sfinxului,
l-a înspăimântat prima lui apariție -
nu-și imaginase niciodată până atunci
un asemenea chip și-un astfel de limbaj.
Dar, deși monstrul își sprijinea cele două
picioare pe pieptul lui Oedip,
acesta și-a revenit repede - și acum
nu se mai teme deloc, pentru că
are pregătită dezlegarea enigmei
și va învinge.
Și totuși nu se bucură pentru această victorie.
Privirea lui plină de tristețe
nu privește Sfinxul, privește, dincolo de el,
drumul îngust care duce la Teba
și care se va sfârși la Colonos.
Și sufletul lui presimte lămurit
că Sfinxul îi va vorbi din nou
despre taine mai grele și mai mari,
care nu au răspuns.