Cu cât mai mult de ziua cea din urmă
Mă-apropii, - dar tristețea mă grăbește,-
Mai clar văd timpul cum se năruiește
Și vana mea speranță cum se curmă.

Cu gândul meu vorbesc: e totu-n urmă
Și dragostea-mi fierbinte se răcește,
Și lutu-mi, ce-a fost tare, se topește,
Ca ceara lângă focul ce-o sugrumă.

Astfel va fi speranța să-mi dispară,
Iluzie urmată-o viață-ntreagă,-
Și râsetul, și plânsetul, și ura;

Așa, voi înțelege-atuncea doară,
Că omu-n viață n-a știut să-aleagă
Și-a plâns adesea, neștiind măsura.