Se-nspumă valul vălurind,
Pe țărm stă un pescar,
Cu ochiul rece cumpănind
Spre undiță mai rar.
Dar cum privea, de seamă luând
Că valul s-a-nălțat,
Un trup, șuvoiul despicând
Din ape s-a iscat.

Glas de femeie i-a grăit:
- Tu mladele-mi momești
Cu gând isteț și viclenit,
În foc le nimicești!
Cât de zglobii sunt, de ai ști,
Pești mici pe fund mâlos,
Așa cum ești, ai coborî
Și-ai fi mai sănătos!

Nu-și scaldă soarele cu drag
Și luna, trupu-n val?
Și chipul pe al apei prag
Nu-i fermecat opal?
Nu-ți place-adâncul meu azur,
Străluminatul cer
Și chipul oglindit mai pur
În unde ce nu pier?

Se-nspumă valul vălurind
Și stropii iscă semn,
Nespuse doruri îl cuprind
Precum un drag îndemn...
Cum i-a grăit, cum i-a cântat
Că-ndată s-a pierdut;
De-l trase ea, de s-a lăsat,
Că n-a mai fost văzut.