Ce primăvară tristă și ce spital tăcut!...
Bolnavii albi, ca albul pereților.
Privesc
Ne-ncrezători spre soare-
Bizar necunoscut-
Pe care întâia oară acum parcă-l zăresc.

Ce primăvară tristă și ce spital tăcut,
Cu scările tocite
Și sălile pătrate,
Prin care pașii parcă vorbesc de cei de ieri-
De cei aduși pe brațe
Și scoși întinși pe spate,
De cei trecuți de pragul supremei mângâieri.

Ce primăvară tristă și ce spital tăcut!...

Ferestrele deschise spre soare parcă vor
Să strângă-n brațe-ntreaga căldură
Și lumină,
În timp ce condamnații tăcuți, din patul lor,
Fac semne disperate...
Și doza de chinină
Alunecă pe gâtul pierduților
Ce vor
Să-și schimbe-apropiatul sfârșit în început.

Ce primăvară tristă și ce spital tăcut!...