Pustiu în mine și apoi grădină
și harul revărsat cu sila,
privesc acești copaci în floare
și mă apucă dintr-odată mila.

În podul palmei cresc
ca niște vinișoare crengile de sânge,
cel ce a plâns va măsura
câtă lumină suferința strânge.

Acum mi-e frică, parcă văd de sus,
mă văd pe mine undeva la poale,
fierul și cremenea așteaptă iar
să fie o cenușă moale.

De pulbere i-e dor acestui trup,
visează capul mult prea înțelept
cum se înmoaie oasele în el,
să ții un creștet de copil la piept.