Voi doi nu existați. Ceața aprobă,
Când cade, faptul că sunteți deșert,
Voi sunteți o părere și ca probă
N-am cui să-i dărui ura sau gândul că îl iert.

Refac mereu un soclu de piatră umilită.
Și pururea târându-mă pe coate,
Sunt ca un pește straniu care mereu vomită
În cale-i râul strict unde să-noate.