Închisă mi-este calea oricărei izbăviri.
Astfel, pe-al deznădejdii drum aspru calc, departe
De ochii Ei în care( prin jocul cărei soarte?)
Sălășluie răsplata statornicei iubiri.

O ursitoare parcă să plîng menitu-mi-a,
Așa că doar oftatul e astei inimi hrană,
Dar nu mi-i, nu, aceasta cea mai adîncă rană;
Căci dulce-i plînsul, dulce, cui e în starea mea.

Și sprijin îmi e numai un chip neșters pe care
Nu Praxitel, nici Fidias să-l facă-au fost în stare,
Ci un mai mare meșter, de-un geniu mult mai mare.

Ce Sciție și care Numidie- pustii
Și-ndepărtate- oare mă vor adăposti
De-atîți pizmași nevrednici ce mă găsesc și-aci?