O, între stele e atâta timp
Degeaba!

Sute de ani lumină
Milioane de ani lumină –
Iarba grasă putrezind,
Straturi peste straturi.

Iar noi, care paștem acest pământ,
Tot mai rar de timp,
Tot mai rar,
Întindem spre cer gâturile
Cu vinele vinete din ce în ce mai umflate.

Câte o pală de vânt mai puternic
Ne-mbată nările
Cu mirosul fânului presupus
Și-ncepem, oameni, și păsări, și pietre
Toată turma,
Să ragem în sus.

Dar nici o gură n-apucă vreo stea
S-o tragă de raze,
Dinții pocnesc în sec,
Munții cariați încep să se clatine,
Se usucă limba și cade răsucindu-se ca o frunză
Care și-a mestecat ultima fărâmă de toamnă.

Ce repede e răsuflarea noastră,
Ce gâjâită e pendula asta
În jurul căreia înnebunesc ochii holbați
Atâtea miliarde de ochi!

O, între stele
E atâta timp degeaba...