Și când inima cu zvâcnirea de pe urmă
Va prăbuși zidul umbrei ce sunt,
Să mă conduci, Mamă, până la Domnul,
Ca odinioară să îmi dai mâna.

În genunchi, neabătută,
Vei fi o statuie înaintea Celui Veșnic,
Cum te-a văzut deja
Când încă trăiai.

Îți vei ridica tremurând brațe bătrâne,
Ca atunci când cu ultima suflare
Ai spus: Dumnezeul meu, iartă-mă!

Și doar de mă va fi iertat
Ți se va face dor să mă privești.

Îți vei aminti că m-ai așteptat îndelung,
Iar în ochi o clipă de plâns va trăi.



Traducere Nicoleta Dabija