Fiule, fiule, lungă e calea . . .
Ca-n basm pân-la tine sunt mări și țări,
trenuri, păduri, jandarmi și ocări,
și stele ce nu ne știu jalea.
Dorul de tine mi-e așa, ca o furcă
proptită cu dinții în beregată.
Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.
Mănânc : ești în lingura mea. Fac un pas :
șchioapeți alături în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas :
cad lacrimile tale din lumânare.
Prin somn, vine lanțul tău, blestematul,
cu mari zornăieli să mă scoale.
– Lanțule, lanțule, lasă-mi băiatul,
Ferecă-mi mie gleznele goale.
Cum să-ți strămut în carnea mea chinul ?
Cum să-ți beau, fiule, osânda toată ?
Plecat peste neagra-i fântâna sărată,
seca-i-aș, goli-i-aș veninul . . .
Uneori, noaptea, maică-ta vine,
cu pași de iarbă din țintirim :
– Ia-ți plânsul, bătrânule, și haide cu mine,
temnița-n lacrimi adânci s-o topim . . .