Parângule, măi, căpitan de brume,
pandur cu ipingeaua lunii-n spate,
mă mai cunoști? Vin dintr-un fund de lume,
din mlaștina fântânii blestemate.

Dă-mi jnepii negri: leac amar să-mi fie,
dă-mi iezărul: genunchii să-mi sărute,
burhaiele să-mi lingă rana vie,
scobită de satâre arnăute

Iar ulii tăi albastre rotogoale
să-mi scrie peste sângele fierbinte...

Și-acum mai vin, doinind pe Jii, la vale,
pădurile proptinduse în flinte...

Și-acum mai scuipă țevile pucioasă,
să tremure-ntre perne dolofane
ciocoiul fonf și beizadeaua grasă
și pezevenghii putrezi din rădvane...

Nu m-au răpus mișeii, nici vânzarea,
și duhul meu când aue și geme
ca viforul zbârlește toată zarea
și ca un clopot cântă peste vreme.