În heleșteie mari cât pereții ospiciului
peste tulburarea șoaptelor în despărțire,
prin parcurile îndoindu-se ca tăietorii de pietre,
pe plaja de pieptenul vântului frizată,
din curțile orășenești ca menageriile pătrate
prin maxilarele vântului străvezii ca metaniile,
pe șesurile atârnând ca limbi la gura aventurilor
din șoldul dealurilor cu podgorii,
cum sunt șipotele albastre ca omizile,
buzele singurătății sug potecile vremii,
toate frontierele văzduhului ca fructele căzute