Singur cutreieram ca un nor
Ce plutește pribeag peste plai,
Când numai ce zării un sobor –
Al narciselor galben alai,
Pe-al lacului mal, colo-n crâng,
Fremătând și dănțuind în vânt.

Precum ale Căii Lactee stele
Ce-n noapte sclipesc necontenit,
Golful întreg păreau că-l străbat ele,
Întinzându-se la nesfârșit.
Zece mii văzui dintr-o privire,
Unduindu-se-n joc cu-nsuflețire.

Lacul dănțuia înspumat, dar ele
Îl întreceau prin a lor voioșie;
Cum să nu uiți de gândurile rele
Într-o asemenea tovărășie?
Le-am privit îndelung fără a bănui
Avuția pe care mi-o vor dărui.

Și azi, de stau întins pe canapea,
Copleșit de gânduri sau de plictis,
Cea mai dulce-i solitudinea
Când le văd scânteind iar în vis;
Atunci inima mi se-nveselește
Și cu narcisele dănțuiește.