Iertați-mi cuviința într-o smintită lume;
Un viciu am: se cheamă „poezie”.
Trec numai, neștiind de ce anume.
Această viață-n versuri nu eu mi-am dat-o mie.

Pătrund, mă-ntorc în mine și mă privesc de-afară:
Visam o carte mare – e-un epitaf și ea.
A spune de tortură, e-o treabă prea ușoară;
Neantul râde-n hohot de uluiala mea.

Vreau iar să-mi fiu prieten. Și mă poftesc aici,
Acasă, privilegiu prea rar. Deci m-am trezit
Cu mine față-n față: doi veșnici inamici
Pe care îi desparte un gând nechibzuit.

În orice zi, cu trudă, mă definesc de zor.
Redefinesc și lumea. Înfrunt într-una eu
Părelnice-adevăruri. Suntem martirii lor.
E lucrul un prenume al lucrului mereu.


Traducere Virgil Teodorescu