Cuvântau fără rost, vești ciudate
Așteptau spre noapte în van.
Părea că nimeni n-așteaptă,
Numai eu la ușă stăteam.

Strigând, plângând, o mulțime
De casă se-apropia.
Străini erau pentru mine,
Chipul lor nu mă tulbura.

O veste părea că-i apasă,
Căutau ceva, nesfârșit.
Delirau nebuni de-o mireasa,
De unul care-a fugit.

Și ajungând pe deal, fiecare
În albastre zări se uita,
Viclean, cu priviri amare
Că-i mâhnit s-arate vroia.

Numai eu, sclav așteptării,
Nu-ndrăzneam să-ntreb spre-a afla.
Era dulce vestea uitării,
Nu puteam vorbii despre ea.

Astfel, fără îngrijorare,
Spre munți priveam în pustiu.
Și-acolo pe-abrupta cărare
Se-nălța un nor purpuriu.

15 iulie 1902

Traducerea Emil Iordache.
Volumul ''Versuri despre Preafrumoasa Doamnă''