Amarul meu demult îi știe:
Când visele fragede-nfloreau,
Tânjeau trăind ca o momâie
Și albe flori mototoleau.

Și-n timp ce la ospețe, baluri,
Stau doamne mari cu părul nins,
Peste faianțe și cristaluri
Lumini electrice s-au stins.

Și pare chipul lui de ceară,
Ard lumânările pesmet,
În ceață mintea se-nfășoară
Și vorba sună-n pergament.

Și în mânia lor deșartă
Tânjesc cu pântec ghiftuit:
Covata doar de mult li-i spartă,
Și-i zarvă-n grajdul putrezit !


Un ciob de soartă le rămâne:
Lumini în casă nu mai ard,
Și-i arde plânsul după pâine
Și râsul rece din stindard !

Cum s-au desprins, trăiască-n pace,
Cruțați de noi, sătui - cum vor.
Curați la cuget nu ne-ar place
Să repetăm plictisul lor.

10 noiembrie 1905


Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu
Din volumul Versuri alese 1956