Din dulce plâns, în râsul de durere,
dintr-o eternă, într-o scurtă pace
m-am prăbușit… Când adevărul tace,
simțirea stăpânește peste vrere.

Nu știu de unde răul ia putere,
o, răul care pe cât crește-mi place:
din pieptul meu? Din ochii tăi ce-ncoace
aduc din rai divina-nvăpăiere?

Nu-ți este frumusețea muritoare,
ci-i fiică a celestei citadele:
arzând mă mângâi, deși-mi pierd hodina,

ca-alături stându-ți nu-s altfel… Dar oare,
când ți-a dat cerul arma morții mele,
cine-ar mai spune că a ta e vina?