O navă cu pânze dispare în larg...
De-abia se mai vede un vârf de catarg,
Așa, ca o mână de om ce se-neacă.

Pe țărm o femeie privește buimacă.

Roiesc pescărușii și val după val,
Tulind-o din mare se culcă pe mal.

Iar stropii s-aruncă în pulberi ușoare,
Spre bărcile-ntoarse cu fundul la soare
Și-odgoanele strânse grămadă pe furci,
Să mângâie somnul hamalilor turci.

Femeia tătară pășește nătâng,
N-ar plânge, dar pleoapele singure-i plâng.
Îi stăruie-n suflet un chip și-o arsură
Cu miros de pipă pe ochi și pe gură.
Adulmecă marea un câine hoinar...
Năvodul și-l drege bătrânul pescar
Și mormăe-un cântec prelung de la sud,
Un cântec de lacrima mărilor ud
Și-un strop sau o lacrimă-i trece pe chip?

O ancoră frântă tânjește-n nisip...

Ochi tulburi, albaștri, obraz cu maramă,
Strai negru, mers firav, iubită sau mamă?

Pescarul se uită pe urma-i ursuz,
Își clatină capul c-un zâmbet confuz,
Pe buze-i dospește tot cântecul vechi,
Îi murmură zarea de ape-n urechi,
Foșnindu-și misterul, vuindu-și prohodul...

Pescarul surâde dregându-și năvodul.