Nu-mi fuse tinerețea decît furtună oarbă,
Brăzdată ici și colo de raze-ntunecate
Iar trăznetul și ploaia făcură atîta zarvă,
Că-mi rămăseră fructe puține și stricate.

Veni însă și timpul să îmi repar grădina,
Acum că mă atinse a gîndurilor toamnă,
Voi reuși eu oare să nivelez colina
Pe care stau, de teamă, a apei care toarnă?

Și cine știe dacă se va găsi vreo vrajă,
Ca din pămîntul astfel spălat, ca și o plajă,
Răsadele să crească și să își dea verdeața?

Vai, Timpul ne mănîncă pe nesimțite viața,
Și-acest Dușman obscur ce inima ne-o roade,
Din sîngele pierdut el crește și dă roade!