Pe un țărm unde era seară mereu
Din străvechi codri gânditori, coborî,
Și-naintă
Și-l chemă foșnet de pene
Care se desfăcuse din stridentul
Palpit al apelor dogorâtoare,
Și o nălucă (lâncezea
Și-nflorea din nou) văzu,
Întors la suiș, văzu
Că era o nimfă și dormea
În picioare-mbrățișând un ulm.
În sine însuși de la iluzie spre flacăra aievea
Clătinându-se, ajunse-ntr-o pajiște unde
Umbra se îndesea în ochi
Fecioarelor precum
Seara la poalele măslinilor;
Distilau crengile
O leneșă ploaie de săgeți,
Aici niște oi ațipiseră
Sub căldura molatică,
Altele pășteau
Pătura luminoasă;
Mâinile păstorului erau o sticlă
Netezită de surdă febră.