De moarte nu mă tem. Să vină!
Mă tem că pier fără de urmă.
Și-aș vrea ca focul ce mă scurme
Să iasă cândva în lumină.
Și-aș vrea... Dar jalea mă-nfioară:
Ce să doresc? Din ce pricină?
Eu voi pieri-n această țară
Necunoscută și străină.
Și nici nu vreau, când voi apune,
Să-mi înfrățesc cu voi regretul!
De-aceea-am plâns zdrobit pe strune?
De-aceea s-a născut poetul?
De-aceea viața mea întreagă
A ars de patimi și s-a frânt?
Și n-o disprețuiesc: mi-e dragă
Durerea negrului pământ!
Tristețea-n suflet se așterne
Și-și caută-un mormânt, cuminte,
Cum i-ai făgăduit, Părinte,
În pacea liniștii eterne.
Dar nu e liniște, o, nu e
Nici în mormântul păcii reci, -
Și anii lungi, bătuți în cuie,
Martirul nu-i mai uită-n veci.