Îmi amintesc cum erai în toamna de pe urmă,
inimă-n văpaie ce-n piept nu mai încape.
În ochii tăi luptau crepusculare flăcări
si frunzele căzînde pe ale sufletului ape.

Prinsă de mine ca o plantă agătătoare,
frunzele-ti captau vocea calmă, duioasă.
O, foc uluitor! O, setea mea nestinsă!
Zambilă dulce-albastră, spre sufletu-mi întoarsă.

Simt ochii rătăcindu-ti si e departe toamna,
beretă cenusie, cîntec intact sălbatic.
Acolo emigrează dorinta-mi arzătoare,
si ploaia de săruturi cu stropii de jăratic.

Cer, văzut de pe navă. Cîmp, văzut de pe dealuri.
Amintirea ta-i de lumină, de fum, e de tunet!
Dincolo de-ai tăi ochi se aprindeau amurguri,
iară frunzisul toamnei cădea peste al tău suflet.