De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara...
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara...

Le cercetează tremurând,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins așa curând?
Nu le făcuse doar nimica...

Și gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale...

Acum, cu drag, le-adună iar.
O, de-ar putea, le-ar da ființă!
Dar izbucnește-n plâns amar
Văzând că e cu neputință...

Sărman copil neștiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară...