Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viața.
Să refuzăm, așadar, tot ceea ce ne ridică
Spre irespirabile culmi,
Veșnice și lipsite de flori.
Să ne mulțumim doar cu știința de a accepta,
Și, câtă vreme sângele încă bate la tâmple,
Și nu se zbârcește în noi
Însăși iubirea, să dăinuim,
Precum ferestrele, cu lumina lor transparentă
Lăsând să șiroiască afară ploaia cea tristă, doar
Amorțiți de soarele ce-ncălzește
Și reflectându-l puțin.