Să-mi torni în somn cucută și s-o beau
Și visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”

Și clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul înghețase sloi.
Lungi țurțuri zăngăneau în barba firii
Și ne dădeam în scrânciobul uimirii.
Și cu hârzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoatem fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl țineam în gură.

Și rău de mare nu avem. Doar greață
De ceață. Prin urmare rău de ceață.
Ieșeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Þinându-ne cu mâinile de burtă.