Creionul și gândul, inerte. Foaia e totuși albă.
Nu e prima dată când tăcerea mi se pare un uriaș aisberg.
Pereții pier imaculați în infinit
și mi-e cu neputință să-mi reprezint cuvântul „merg”.

Dacă aș agita – inexplicabil – foaia,
Fâșâitul hârtiei ar indica o prezență,
Întunericul ar putea să devie alb și sonor…
(Dar numai gândul acesta e un semn de demență!)

Atunci? Să dorm?, să gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)
Pereții pier irezistibil în infinit.
Nu e prima dată când singurătatea mi se pare un imens aisberg…
- Prietenă muscă, bine-ai venit!...