agonia magyar v3 |
Agónia - Művészeti Műhelyek | Szabályo | Mission | Lépj kapcsolatba velün | Regisztrál | ||||
Cikk Közösségek Pályazat Esszé Multimédia Személyese Vers Sajt? Próza _QUOTE Forgatókönyv Speciáli | ||||||
|
||||||
agonia Ajánlott Alkotáso
■ Rozsdás szárnyakkal
Romanian Spell-Checker Lépj kapcsolatba velün |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-28 | [Ezt a szöveget a következ. nyelven kell olvasni romana] | Könyvtárba beírt serban georgescu
1 ianuarie 1969. Ieri seară la familia Corbin, ascultat concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Rahmaninov. În afară de câteva momente foarte frumoase, multă umplutură ce strică bucata. Devin tot mai puțin capabil să suport lungimile în muzică și, bineînțeles în literatură. În afara celor foarte mari, toți umflă un text sau o bucată muzicală. Nu mai accept nimic din oficiu. Aproape pretutindeni, valori îndoielnice, false. În lume domnește neesențialul.
Nu mai pot să-l citesc pe Nietzche și nici să-mi păstrez interesul pentru el. Mi se pare mult prea NAIV. De mult am încetat să-l admir. Un idol mai puțin. Și el s-a complăcut în prolixitate, în umplutură, în cețosul GRANDIOS. Este periculos să ai un cămin. Iată, eu, de când am un apartament am încetat să scriu. În condiții normale, trebuie să fii cel puțin epileptic ca să faci ceva VALOROS. Nesiguranța e sinonimă cu dinamismul. Mi se spune că ar trebui să țin cursuri la una din aceste facultăți înființate în ultima vreme. De acord. Dar ce fel de cursuri? De NEURASTENIE? Este cam singura specialitate pe care aș putea s-o invoc și în care am dobândit oarece competență. Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstiție franțuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nici o importanță. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea CUVÂNTULUI POTRIVIT e un demers din cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Și totuși – sau mai curând: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra „scriiturii” echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia EXPRESIEI devirilizează. Indiferent ce influență suporți, dacă ea se prelungește prea mult se dovedește sterilizantă și nefastă. Ura discipolului împotriva maestrului e semn de sănătate. Nu devii tu însuți decât respingând influențele, cu condiția, bineînțeles, ca această respingere să izvorască dintr-o nevoie profundă, dintr-o chemare lăuntrică, iar nu din oboseală sau insolență (cum se întâmplă în cvasitotalitatea emancipărilor literare sau filozofice). „M-ai învățat prea multe, n-am să ți-o iert niciodată”, murmură discipolul privindu-și maestrul care se îndepărtează. A suferi o influență înseamnă a accepta ca altul să LUCREZE în locul tău. Oricine poate FACE (ce cuvânt!) o carte. Și într-adevăr, aproape toată lumea încearcă și, de bine de rău, izbutește. Însă o carte nu trebuie să expună ori să rezolve o problemă. O carte ar trebui să fie o provocare, o somație supremă, un ultimatum. Adresat cui? E un secret pe care doar autorul îl știe, dacă-l știe. Cvasitotalitate cărților sunt inutile, căci tocmai acest secret le lipsește. Ce este o OPERÃ? E modul în care X sau Y s-a luat de piept cu universul. – Dar nu s-a luat de piept câtuși de puțin! – Foarte bine. Atunci e vorba nu de operă, ci de producție. Iar să producă, poate oricine. Orice ființă e ambițioasă: acesta e blestemul ei. Dacă simțim umilința și rușinea e pentru că suntem ambițioși. Nu sunt fericit decât atunci când ambițiile mele dispar, ațipesc. Când se trezesc, neliniștea revine. Ceea ce numim VIAÞÃ este o stare de ambiție. Instinctul de conservare e tot ambiție, la nivelul cel mai de jos, cel mai comun. Cârtița care-și sapă galeriile este ambițioasă. Ambiția e pretutindeni, mai puțin pe chipul cadavrelor. De îndată ce cobori în miezul lucrurilor, totul se face țăndări. Apoi nu se mai mișcă nimic. SÃ ASCULÞI ploaia – o activitate ce-și este suficientă sieși. Nu văd de ce ne-am mai gândi la altceva. Sunt omul refrenelor la modă, îmi place melancolia puțin vulgară și chiar sordidă. Asta îmi pune nervii la încercare și îmi creează stări cum nu se poate mai metafizice. Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără care străbate sângele. 11 ianuarie 1969 Cocteil oferit de Germaine Bré la Dna Marks, cu care am vorbit despre Moarte, temă a meditațiilor ei din acest moment. Aș fi vrut să-i spun că din cauza morții n-am putut să fac nimic cu CONVINGERE. Întotdeauna am trăit PE LÂNGÃ, niciodată nu m-am identificat cu vreuna din opiniile pe care le-am proclamat. Moartea e marea generatoare de distanțe. Din cauza ei nu ne IMPLICÃM niciodată, și, cu orice prilej, facem figură de improvizatori sau de supraviețuitori, de începători și de -. Ea m-a făcut să irosesc totul, dar în același timp mi-a permis să suport orice. E destul să te gândești la ea ca să suporți orice POSIBILÃ mâhnire. Niciodată n-am dat multă atenție ideilor și credințelor unui om. Ce ERA acel om, asta mă interesa. Nu ceea ce crezi sau gândești, ci ceea ce EȘTI, asta contează. 12 ianuarie 1969 – Cinci ore de mers pe jos în pădurea Rambouillet. După căderea nopții, arborii, desfrunziți și negri, păreau rugăciuni înghețate. În întuneric, pădurea este o implorare mută. La acest Cocteau pe care l-am disprețuit întotdeauna, în niște scrisori pe care i le publică o revistă, găsesc această cugetare: „Să nu aspirăm niciodată la glorie, care nu e decât o farsă. (Nu ne putem imagina o floare ce ar visa să sfârșească într-o vază...)” Detaliu extrem de important: mama lui Churchill, o new-yorkeză, avea sânge indian. Nu am vocație spirituală. Sunt pe lume ca să sufăr și ATÂTA TOT. Alaltăieri pomeneam chiar aici de „filozofia istoriei” a lui Hesiod. Da, mi se pare mai „exactă” și mai „realistă” decât a lui Hegel și te face mai ușor să înțelegi CE NU MERGE în evoluția omenirii decât schema hegeliană, aplicată artificial evoluției umane și de un simplism aproape incredibil, în ciuda unei obscurități voite. Într-o carte, „Viața mea printre brahmani”, autorul, o femeie, povestește o vizită la un sannyashin erudit, care pleca la munte în sezonul ploilor. Femeia merge să-l vadă însoțită de un guru. Se așează tustrei în veranda unde locuia sannyashinul. Rămân astfel timp de trei ceasuri fără să-și spună o vorbă, apoi se despart în același fel. Ce lecție! Istoria asta, am citit-o azi-dimineață și nu-mi mai iese din minte. Mă obsedează, mă tulbură profund, și știu de ce. Pentru că tot ce facem, pentru că tot ce fac eu este exact contrariul: cred în virtuțile tăcerii, nu-mi atribui puțină realitate decât atunci când tac, dar vorbesc, vorbesc, și cu toții vorbim. Adevăratul contact între două ființe, și între ființe în general, nu se realizează decât prin prezența mută, prin non-comunicare APARENTÃ, cum este orice comuniune adevărată, prin schimbul misterios și fără cuvinte ce seamănă cu rugăciunea interioară. 22 ianuarie 1969 Nimic nu-mi pare mai absurd decât să mergi aiurea ca să cauți înțelepciunea. Dacă n-o găsesc la mine în mansardă, n-am s-o găsesc nici pe culmile Himalaiei. Nu am putea trăi dacă nu am acorda importanță lucrurilor lipsite de importanță. M-am întâlnit cu Hirsch, directorul comercial de la gallimard, pe care nu-l văzusem de mult: „Ce mai faceți?” mă întreabă el. – „M-am retras din lume”, i-am răspuns. – Iar el: „Dar lumea s-a retras din dumneavoastră?” Fiecare om ar trebui să trăiască și să moară în locul în care s-a născut. Copil fiind, eram extrem de legat de satul meu, altceva nu iubeam. (...) Dacă aș fi rămas acolo, problemele ESENÞIALE pe care le-aș fi avut de înfruntat n-ar fi fost deloc diferite de cele ce-mi stau în față aici. (...) Că locuiești într-un sătuc uitat sau într-o metropolă, e totuna, când e vorba de adevăratele probleme, problemele FÃRÃ SOLUÞIE. Tocmai am citit GELASSENHEIT de Heidegger. De îndată ce folosește limbajul curent, vezi ce PUÞIN are de spus. Întotdeauna am crezut că jargonul este o uriașă impostură. În cel mai bun caz, s-ar putea spune: jargonul este impostura oamenilor cinstiți. Dar să prezinți lucrurile astfel înseamnă să fii indulgent. În realitate, imediat ce sari din limbajul viu ca să te instalezi în altul, confecționat, există o voință mai mult sau mai puțin conștientă de a înșela. Gradul suprem de libertate e atins în extazul vacuității. Pe lângă el, totul e lanț, robie, înfeudare. Nu poți face ceva valoros decât dacă ești NECUNOSCUT. Nu mă simt EU decât atunci când nu EXIST pentru nimeni. Pot spune de asemeni: nu mă gândesc la Dumnezeu decât atunci când am făcut gol în jurul meu, astfel încât să nu mai existe nimic, în afară de El. Un teolog, Guardini, a spus pe bună dreptate, că „melancolia este ceva prea dureros, și pătrunde prea adânc, până la rădăcinile existenței umane, ca să ne fie îngăduit s-o lăsăm în seama psihiatrilor”. Cea mai nefericită epocă din viața mea: de la nouăsprezece la douăzeci și cinci de ani. Nu înțeleg cum am reușit să rezist. Insomnie perpetuă. Tensiune nervoasă care mă istovea și mă silea să stau culcat toată ziua: efectiv cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o culcat, ca într-un sanatoriu. Nimic nu e mai contagios decât frica. Pe la 1940 idealul meu era să am bani, să stau într-un hotel luxos, să pun să-mi aducă în cameră un covor gros și moale, să mă tăvălesc pe el și să plâng. Misiunea mea e să-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, știind totodată că astfel comit o crimă și că ar fi de o mie de ori mai bine să-i las să doarmă mai departe, de vreme ce oricum, când se trezesc, nu am nimic să le propun. N-am scris cu sânge, am scris cu toate lacrimile pe care nu le-am plâns niciodată. Baudelaire, deși nu-i mai citesc poeziile (sunt prea clasice) e unul din spiritele care au contat enorm în viața mea. Figura lui m-a obsedat. Va supraviețui operei sale: Baudelaire e MARE în sine. Te obsedează chiar și atunci când nu-l mai citești de mult. Doar Pascal m-a INTERESAT în aceeași măsură. OMUL din ei. Întors acasă după cinci ani de absență și îmbrățișându-și nevasta, Gulliver leșină de scârbă. Venea din țara cailor și nu suportă DUHOAREA animalului uman. Omul pute, e un monstru puturos, iată concluzia lui Swift. Nu-i de mirare că a detestat sexualitatea și că a murit virgin. Sonate pentru vioară de Bach. Trebuie să ne eliberăm – nu numai în muzică, ci și în filozofie și-n toate cele – de ORCHESTRÃ. Revin la muzică, am revenit deja, după o pauză de șase-șapte ani. Am impresia că am regăsit tot ce posed, tot ce ASCUND mai prețios. Muzica este FIINÞA esenței mele – dacă îndrăznesc să folosesc acest limbaj barbar. Sarcina dușmanilor noștri e să ne INVENTEZE un trecut. Și izbutesc lesne, având în vedere că ceilalți abia așteaptă să-i creadă. Colette ar fi spus despre Bach: „O sublimă mașină de cusut”. Nu există ceva mai otrăvit decât spiritul parizian. Nenorocirea mea e că nu sunt capabil de stări neutre decât prin deliberare și cu efort. Ceea ce un idiot are din naștere, eu trebuie să mă zbat zi și noapte ca să obțin din când în când. Am observat că nu mă pot înțelege cu inșii marcați de Universitate. De îndată ce descopăr cel mai neînsemnat element DIDACTIC în spiritul cuiva, consider inutil să continuu discuția. Nu pesimiștii ci DEZAMÃGIÞII scriu bine. E mult mai FECUND să fii respins și chiar uitat, decât ACCEPTAT. Nu țin să fiu BINE VÃZUT de semenii mei. Eu am avut toată viața, pentru orice lucru BUN ce mi se întâmpla, sentimentul că NU-MI ERA DESTINAT. 7 martie 1969. Aproape totdeauna ai de câștigat dacă suprimi un adjectiv. Mă simt mai TÂNÃR decât toți, nu simt povara nici unei vârste, m-am rătăcit prin timp. Extraordinara figură a lui Talleyrand. A doua zi după ce Napoleon l-a taxat de „căcat într-un ciorap de mătase”, T. s-a dus la Tuilleries și, profitând de un moment când N. se afla lângă el, i-a pupat mâna. Deja complota cu Metternich și era plătit de curtea Austriei. Nu cred să existe plăcere mai deplină decât să calci în picioare ceea ce ai adorat. Vagul și misteriosul sunt foarte prizate de tineri, care, incapabili de o gândire clară, se bucură inconștient când își regăsesc defectele la maeștrii lor. Naționalismul e un păcat al spiritului. A aparține unui popor nu are o semnificație profundă (decât poate pentru evrei). ingura comunitate adevărată e cea fondată pe „familia spirituală”, nu națională, nici ideologică. Nu mă simt solidar decât cu cei care mă înțeleg și pe care îi înțeleg, cu cei care cred în anumite valori inaccesibile gloatei. Restul e minciună. Misiunea mea e să sufăr din cauza (?), pentru (?) toți cei care suferă FÃRÃ S-O ȘTIE. Trebuie să plătesc pentru ei, să ispășesc inconștiența lor, șansa lor de a nu ști cât sunt de nefericiți. Nu există decât o problemă: problema morții. A vorbi despre altceva înseamnă pierdere de timp, a dovedi o incredibilă frivolitate. ... E ceea ce au înțeles, atât de bine, religiile. De unde superioritatea lor asupra filozofiei. Cuvântul acesta, ADEVÃR, n-ar trebui folosit. A recurge la el înseamnă trufie și chiar nerușinare. Nimic mai agasant decât să citești scrisori SPIRITUALE în care e vorba numai de suflet și niciodată de necazuri zilnice. (...) Dacă îngerii s-ar apuca să scrie, ce plictiseală s-ar degaja din operele, din scrisorile lor! Omul la care mă gândesc cel mai mult este Marc Aureliu, doar el îmi poate fi de oarece ajutor. Totuși, deocamdată nu-l citesc, de teama unei decepții. ... am crezut, în nebunia mea, că am o anumită predispoziție pentru sfințenie. Îi pot înțelege pe sfinți, asta e tot; cât despre ideea de a RIVALIZA cu ei (la asta ținteam acum treizeci de ani, când am scris Lacrimi și Sfinți), e o pretenție grotescă și patetică. A publica o carte comportă aceleași mizerii ca o nuntă sau o înmormântare. Scrisori de felicitare sau de condoleanțe. Triumf al genului convențional. Un muribund care plânge de bucurie – asta e Bach adesea. Dacă ne-am putea mărgini SÃ PRIVIM! Din nenorocire, ne încăpățânăm să ÎNÞELEGEM. O carte trebuie să provoace o leziune în sufletul cititorului. Femeia era CINEVA atâta timp cât avea simțul pudorii. Nu-l mai are, arată totul pentru nimic, distruge iluzia împiedicând imaginația să lucreze. Ce lipsă de instinct! Crede că se emancipează, și nu face decât să se nimicească. Deja nu mai valorează nimic. Una din ultimele mari minciuni care dădeau farmec vieții s-a rispit. 16 mai 1969 Ce-i reproșez creștinismului: nu te ajută decât dacă ești credimcios, în timp ce budismul îți e de mare ajutor indiferent de credințele tale. Când cineva nu are nimic de spus, devine critic literar – iar când are și mai puțin de spus devine critic al criticilor. Sterilitate la pătrat. Mă desnaționalizez din ce în ce mai mult. Cum am putut să mă închin atâta originilor mele? Nu aparțin lumii; cum aș putea aparține unei patrii? Condiția esențială a invidiei e ca invidiosul să-ți cunoască mutra. De aceea, cel care nu se arată, care se ascunde, nu este obiectul acestui sentiment natural și josnic. În ciuda resturilor mele de religie, cred că-i mai bine să te descurci singur decât cu ajutorul zeilor. DEMIURGUL CEL RÃU – opera unei vipere melancolice. Sunt „religios” așa cum este orice ființă care se află la LIZIERA existenței, și care nu va fi niciodată un adevărat EXISTENT. EXTRAORDINARUL argument pe care Plutarh l-a folosit ca să-și ajute soția după moartea fiicei lor: „De ce să plângi? – Nu erai mâhnită când încă nu aveai copil; acum, că nu-l mai ai, te afli în același punct.” Enorma reputație a lui Heidegger. Toată lumea s-a lăsat amăgită de imensa lui impostură lingvistică. Cu toate astea, părerea mea despre el e neclintită. Cele povestite de Ioan Alexandru despre discuția pe care a avut-o cu marele om m-a edificat: la întrebările simple și profunde pe care i le-a pus poetul român, filozoful a răspuns cu banalități. Căci, neputând să-și folosească jargonul obișnuit, nu putea să spună nimic în limba curentă, vie, normală. Nu mai putea să trișeze. N-am simțit niciodată o pornire într-un sens fără să simt pornirea contrară APROAPE ÎN ACELAȘI TIMP. Atât de mare e la mine grija pentru... obiectivitate. Din fire sunt vorbăreț, dar tot ce pot avea bun în mine datorez TÃCERII. Aristotel, Toma d’Aquino, Hegel – marii tirani ai spiritului, pe care l-au pus în lanțuri prin coerența și teroarea sistemelor lor. Cea mai rea formă de despotism e SISTEMUL, în filozofie și în toate! 15 octombrie 1969 „Nu te întărește decât ceea ce crezi, nu ceea ce știi” (Maine de Biran) Pe balcon, pe peretele din stânga, au mai rămas câteva frunze de viță. Vântul le face să fremete. Sunt în pragul unui HAIKU. Mai bine mă abțin. 23 octombrie Acești studenți, cu sutele de mii... Și când mă gândesc ce eforturi a trebuit să fac, atâția ani, ca să uit ce m-a învățat Universitatea, ca să șterg urmele pe care le-a lăsat în mine! Nu, nu urmele, ci gunoaiele. Orgoliul e comparabil cu focul, cu sângele, cu respirația: el face mașina să funcționeze. Nu e deci superficial, frivol, efemer: e substanță. Unde orgoliu nu e, nimic nu e. (După o conversație cu instalatorul meu, care tot timpul discuției nu a încetat să se laude. Þi, pe legea mea, avea dreptate). N-ar trebui să scriem decât pentru noi înșine, să eliminăm orice didacticism. Le EXPLICÃM celorlalți; nouă înșine cel mult ne sugerăm. Nu există nimic mai supărător decât o TEORIE într-un jurnal intim. Recitit Heidegger: caz unic de profunzime și de impostură. Lipsa de „probitate” a limbii germane. Așadar impostura e la origine. Misiunea mea e să nu am o misiune. Nu degeaba am frecventat un pic budismul. A aspira la nirvana înseamnă a te elibera de ideea misiunii, cu tot ce e demonic, dar și fortifiant în ea. 25 noiembrie 1969 Un singur contează: să-ți urmezi firea, să faci ceea ce ești menit să faci, să nu fii nedemn de tine însuți. Toată viața, DE FRICÃ SÃ NU MÃ TRÃDEZ, am refuzat toate șansele care s-au prezentat. De aceea, prima mea reacție în fața succesului este retragerea. Încrederea în sine e bună pentru a produce, nu pentru a descoperi. Adevărurile se dezvăluie dincoace sau dincolo de această încredere, în incandescența sau în răceala conștiinței. Cine n-a avut curajul să se sinucidă în tinerețe și-o va reproșa toată viața. La mine teama de viitor e altoită pe DORINÞA de a simți această teamă, eu doresc să mi se întâmple lucrul de care fug. Aș putea spune despre mine ceea ce a spus despre sine, cu mai puțină îndreptățire: „Nu i-am permis nimănui să spună: E DE-AL NOSTRU.” Papa Inocențiu al IX-lea comandase un tablou în care era reprezentat pe patul de moarte și pe care-l privea de fiecare dată când trebuia să ia o hotărâre importantă. Acea criză de plictis pe care am avut-o la cinci ani (1916), într-o după-amiază pe care n-am s-o uit niciodată, a fost la mine prima și adevărata trezire a conștiinței. Din acea după-amiază datează nașterea mea ca ființă CONȘTIENTÃ. Ce eram înainte? O ființă și atât. EUl meu a început cu acea fisură și totodată revelație, ce exprimă bine dubla natură a plictisului. Am simțit deodată prezența nimicului în sângele meu, în oase, în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat. Nu știu nimic mai prostesc decât să ai o „operă” și s-o invoci. Cei care n-au scris și n-au publicat nimic nu-și cunosc fericirea și extraordinara libertate. O operă e un lanț, poate cel mai rău, pentru că nu-l poți UITA. E nevoie de un minimum de cinism care să tempereze excesul de poezie; altfel riscăm să cădem în searbăd, în pueril, în sublim, în livid. Nietzche, în primele zile de nebunie, nu înceta să ceară femei... Reacția unui mare inocent. Nietzche, în ultimii ani de UNMACHTUNG, mut, apatic, își privea fix, ore în șir, mâinile. Ca Machbet după crimă. Naștere și cătușe sunt pentru mine sinonime. Ca să ai dușmani îți trebuie un foarte dezvoltat simț al responsabilității. Ideea de a trece pe pământ fără să lași nici o urmă este în sine, cât se poate de exaltantă. În răstimpul în care o gândești te simți mai pur și mai înțelept decât ceilalți. Istoria omului și a lui Dumnezeu este istoria unei decepții reciproce. Mă simt atât de mic că-mi vine să miorlăi. „Cuvântul pe care nu l-ai spus ți-e sclav. Cuvântul pe care l-ai spus ți-e stăpân” (Cine a spus asta?) Pot spune că există două perioade în viața mea: înainte și după ce m-am lăsat de fumat. ÎNAINTE, treizeci de ani de nicotină, de febră, de „inspirație”; DUPÃ, dezintoxicare, deci sterilitate. Ultima țigară am fumat-o acum șase ani. De atunci nu mai pot scrie, sau numai cu efort, cu căutări, cu silă. Înainte de a renunța la fumat, am dus o luptă zilnică, timp de cinci ani, împotriva robiei care era pentru mine țigara. trei pachete pe zi! Nu mai puteam... În orice JOC cu sinuciderea există întotdeauna un dram de cochetărie; în schimb o maximă gravitate domnește în dezbaterea lăuntrică privind evenimentul nașterii. Refuzul creștinismului de către evrei nu poate fi calificat decât ca genial. 12 martie 1970 FLUCTUAÞII – aș vrea să scriu o carte cu acest titlu. Avantajul morții e că te pune obiectiv în situația unui cinic absolut. Nimic nu mai contează: cel mai mare cinic, chiar dându-și toată silința, nu se ridică nici la genunchiul unui cadavru. Orice atitudine a unui om viu, chiar și a celui mai detașat, mai desprins de toate, e o farsă pe lângă supremația celui mai modest hoit. Nu există înțelepciune deplină decât acolo unde orice strop de viață a fost lichidat. De aici sentimentul de indispoziție filozofică și chiar de inferioritate pe care îl încerci în fața unui mort. Nu-l vei auzi pe un creștin să strige: „Scăpați-mă de nașterea mea!” Acesta însă e vechiul strigăt al întregii Asii și al tragediei grecești, în fond al oricărei tragedii. Dacă o idee ne urmărește și ne supără – putem să scăpăm de ea formulând-o. A formula un rău înseamnă a-l expulza, a-l scoate ÎN AFARA noastră, înseamnă a-l goni din substanța noastră, înseamnă să exorcizăm demonul. Or obsesiile sunt DEMONII unei lumi fără credință. (Trebuie să le exorcizăm, cum se făcea și cu demonii). De îndată ce o speranță este împlinită sau înșelată, intrăm în ireparabil, adică alunecăm în trecut. 10 aprilie 1970 Fontenelle, aproape centenar, este întrebat într-o zi cum a reușit să aibă numai prieteni și nici un dușman. - Urmând două axiome: totul este posibil și toată lumea are dreptate. Singurul mod de a fi superior tuturor este să nu dorești nimic. Când îți învingi dorința, ce beatitudine! Deci beatitudinea nu poate fi decât victoria asupra tuturor dorințelor! Ce este paradisul? E lumea de DINAINTE de dorință. Și într-adevăr, dorința a distrus paradisul. Nimeni n-a iubit mai mult ca mine lumea și cu toate astea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar și copil fiind, aș fi strigat: „Prea târziu, prea târziu!” Dacă tot ce am scris e sinistru în chip atât de evident, e pentru că nu înnegresc hârtia decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonț în cap. Cum să-ți iubești semenii când ei sunt miliarde! Aș putea iubi omul când va fi dispărut de pe fața pământului – nu înainte. Să dispară deci, ca să-l putem regreta! Un teolog (Festugière) notează absența cuvântului „bucurie” la Marc Aureliu. De ani de zile singurul meu scop se reduce la acesta: să nu mă mai AGIT. – Să trăiesc fără agitație, și aproape fără FAPTÃ. Pentru Heraclit, lumea era „veșnic vie”. Þelul meu: să exist PE LÂNGÃ acest „foc veșnic viu”. În afara acestei fierberi cosmice. Imperativul de a mă răci. Trebuie să te porți ca și cum n-ai fi în viață, ca o umbră dezinvoltă. „Cel înclinat spre desfrâu este uman și milostiv, cei înclinați spre puritate nu sunt” (Sfântul Ioan Scărarul) Nu detest viața, nu doresc moartea, vreau doar să nu mă fi născut. Plimbare la Offranville. Aici, în vara lui 1947, m-am hotărât să rup cu limba română. Îl traduceam atunci pe Mallarmé, îmi aduc bine aminte; la un moment dat, AM ÎNÞELES absurditatea și inutilitatea efortului meu. Patria mea încetase să existe, limba mea de asemeni... La ce bun să mai scriu într-un idiom accesibil unui număr infim de compatrioți, în fapt cel mult vreo douăzeci? M-am hotărât pe loc să-l abandonez și să mă CONSACRU francezei. Doi ani mai târziu, TRATATUL DE DESCOMPUNERE era terminat, nu fără o trudă considerabilă. Metoda cea mai sigură de a te demoda e să fi fost la modă, să fi contat prea mult într-o epocă dată. Oricum, nu-mi plac decât autorii care au trăit în umbră, care au avut puțină influență asupra epocii lor, care n-au fost și nu vor fi IMPORTANÞI niciodată, autorii UITAÞI care vor avea întotdeauna cititori discreți și pasionați, dar de o pasiune stăpânită, care vor trezi întotdeauna fervoarea, dar o fervoare solitară, o adevărată fervoare. Turul portului într-o după-amiază însorită. Fericirea stă în percepția pură. Nici o judecată nu trebuie să intre în ea, nici o reflecție de nici un fel. Fericirea este PASIVÃ prin excelență. Mă gândesc deodată la „Lines written in dejection near Naples”, acest poem de Shelly ce rezumă singur mai mulți ani din viața mea și, poate, viața mea. Într-un sens, TRATATUL nu e decât o variație pe marginea acestui poem. Doar RUGÃCIUNEA UNUI DAC, de Eminescu, a mai jucat pentru mine un rol analog. 26 august 1970 Sanda Galopenția îmi povestește că universitatea americană din Bloomington, unde a petrecut un an, are patruzeci de mii de studenți, în timp ce orașul cu același nume are doar treizeci de mii de locuitori. O asemenea anomalie prevestește dezastre. În aceste societăți zise avansate, în care instalatorii sunt la fel de rari ca geniile, proliferează doar falsul intelectual, universitarul nul și arogant, care se erijează în revoluționar ca să-și disimuleze neantul. În afară de trăire, adică de durere, totul e de mâna a doua, ba nu, de a treia. de aceea sunt atât de puține cărți ADEVÃRATE. Întotdeauna am citit doar pentru a găsi în tririle altora ceva care să mi le explice pe ale mele. trebuie să citești nu ca să-l înțelegi pe altul, ci ca să te-nțelegi pe tine însuți. O carte trebuie scrisă într-un acces de febră. Altfel nu e CONTAGIOASÃ. Creștinismul este iremediabil pierdut dacă până la sfârșitul secolului nu va fi supus la cumplite persecuții. Biserica ar trebui să uneltească pentru ca la putere să ajungă ateii – singurii care ar mai putea-o salva. 12 septembrie 1970 Îi spuneam ieri lui Vasko Popa că literatura franceză de azi e dominată de Mallarmé și de Lenin, două spirite care n-au absolut nimic în comun, o figură rafinată și sterilă și un tătar vizionar și erudit. Toată viața am fost un fanatic al abdicării. Atâta doar că n-aveam de la ce să abdic. Cu toate astea, am practicat o sumedenie de mici renunțări, care împreună fac cât o lepădare în stil mare. Una din cele mai precise și mai sfâșietoare amintiri din copilăria mea. Aveam nouă sau zece ani. Eram dus la Sibiu, într-o căruță. Stăteam în spate, pe paie. Am zărit clopotnița unei biserici din oraș. Mi s-a strâns inima. Eram smuls din paradisul satului meu natal pe care-l idolatrizam. Nimeni nu are dreptul să se joace cu timpul nostru. E mai grav decât dacă s-ar juca cu propria noastră viață. Revolta este un semn de vitalitate și totodată de sărăcie metafizică. O dată ce ai coborât, nu spun în adâncul lucrurilor, ci al unui SINGUR lucru, te mai poți revolta, dar nu și crede în revoltă. Oricine devine suspect îndată ce vorbește despre femei, oricare ar fi modalitatea adoptată pentru a le defini. Parcă ar fi un subiect rezervat adolescenților, ramoliților și impotenților de toate vârstele. Trebuie să iertăm, pentru simplul motiv că e un lucru greu și aproape imposibil. Toată lumea e meschină și nu se gândește decât la răzbunare. SÃ NU TE RÃZBUNI este singura ispravă morală, cel mai frumos gest pe care-l putem face. Ori de câte ori simțim nevoia să ne răzbunăm, ar trebui să ne gândim că răzbunarea aparține altora, că e facilă, de vreme ce le reușește tuturor, și că nu există noblețe decât în singularitatea iertării, fie ea și impură. Nu putem admira pe cineva decât dacă e pe trei sferturi nebun. Admirația n-are nimic de-a face cu respectul. 6 octombrie 1970 Două „evenimente” răscolitoare în viața mea: regele Lear cu Werner Kraus – și relatarea, făcută de vagabondul Magny, a scenei petrecute într-o duminică dimineață, când în prezența lui și a tatălui său, mama lui s-a apucat să danseze goală, după o ceartă care o adusese în pragul nebuniei. Îmi amintesc că a trebuit să mă sprijin de zid în clipa când Magny mi-a povestit cum mama sa și-a scos pălăria, paltonul, bluza, fusta și tot ce avea pe ea și a început un dans lasciv în fața soțului și a fiului său, lipiți de perete, pradă unei inexprimabile senzații de groază. Era să uit sfârșitul scenei: trezită brusc din acest somnambulism în plină zi, mama s-a prăbușit într-un fotoliu și a izbucnit în plâns. Dovada că „civilizația” e un eșec este că omul nu are senzația că regăsește paradisul decât acolo unde ea nu a lăsat urme. Sunt un necredincios care nu citește decât gânditori religioși. Motivul adânc este că doar ei s-au apropiat de anumite abisuri. La care „laicii” sunt refractari sau de care sunt incapabili. Un truism este un gând FÃRÃ VIITOR. De ce? Fiindcă e acceptat. Doar gândurile care derutează sau fascinează au un viitor. În anumite reprezentări picturale ale Patimilor, în Evul Mediu, la picioarele lui Cristos răstignit figura țeasta lui Adam. Potrivit unei legende, Isus a fost răstignit în chiar locul unde Adam a fost izgonit din Paradis. E ușor să scrii și să vorbești pe un ton peremptoriu. Căci e mai lesne să-l imiți pe iupiter decât le Lao Tse. Modestia nu cade niciodată pradă deznădejdii. Acesta e privilegiul și tara orgoliului. Ca să crezi că ești liber și că poți face din tine ce vrei, trebuie să nu fi trecut prin nici o experiență profundă. A FI ÎN PAS CU MODA reprezintă trăsătura unui spirit care nu urmărește nimic personal, incapabil de obsesie, adică de o problemă FÃRÃ SFÂRȘIT. Un text burdușit de citate ce dovedește? Modestie, lașitate sau competență? Mai degrabă decât toate astea, voința de a arăta că subiectul nu ne privește direct. Zăresc în cimitir o tânără însărcinată venită să pună flori la un mormânt. Cum de nu se gândește că POARTÃ un muritor, un viitor cadavru? Două lucruri de neîmpăcat: imaginea acestei fecundități insolente în mijlocul acestor cruci sinistre, pântecele proeminent, agresiv și mormintele atât de modeste. o speranță și sfârșitul oricărei speranțe! Iluzia și deznodământul. 2 noiembrie 1970 Dacă aș fi avut un fiu, ar fi fost un asasin. E la mine o foarte veche convingere, care a atârnat asupra mai multor hotărâri importante pe care le-am luat în viață. ... era în scrisoarea lui ceva care mi-a stricat buna dispoziție: spunea acolo că sunt SINGURUL lui prieten. Nu-mi place modul ăsta brutal în care cineva se agață de mine, în care mă face răspunzător de soarta lui, somația asta de a-i fi prieten, dramatizarea asta a relațiilor care ar trebui să rămână abstracte. 4 noiembrie 1970 „Se spune că un călugăr tchuan a intrat într-un templu și a scuipat pe o statuie a lui Buddha. Când a fost dojenit, a spus: (Pildă despre transmiterea Luminii, Istoria filozofiei chineze) A simți impulsuri distructive nu înseamnă că ești RÃU, înseamnă doar că ești dezechilibrat I-am invidiat întotdeauna pe cei care aveau motive să-și deteste părinții. De ce un câine, un șobolan, un cal nu sunt numiți MURITORI? De ce se spune așa doar despre om? Desigur, fiindcă doar el știe că moare. Cel care n-o știe nu moare. În acest sens era omul nemuritor în Paradis. Murea și acolo, dar nu știa că moare. Beatitudinea noncunoașterii, omul n-o va regăsi niciodată. Veșnicia este privilegiul neștiinței. Ea e pierdută pentru om, care nu va mai putea s-o atingă și s-o trăiască, dar va face din ea, cu atât mai mult, obiectul gândurilor sale. Am secretat îndoieli ca să-mi neutralizez delirurile. Și astfel mi-am sabotat menirea și mi-am paralizat înzestrările. Extraordinarul caz al lui Mollie Flancher. Într-o zi, doctorul ei îi spune că e grăbit fiindcă soția îl așteaptă cu un pui care nu trebuie să se răcească. Imediat după asta, bolnava suferă o transformare de personalitate: devine ALTA, vreme de TREISPREZECE ani! E un gol în viața ei: nu-și mai amintește de nimic, e ca și cum n-ar fi trăit în toți acești ani. După treisprezece ani revine la personalitatea ei de dinainte și prima întrebare pe care i-o pune doctorului este dacă puiul a fost bun. Mă văd mic, fantomatic, așa cum vezi pe cineva la capătul unui binoclu întors. Sau: pare că sunt la capătul unui tunel, umbră la capătul unei umbre. De îndată ce scrii fără pasiune plictisești și te plictisești. Cu toate astea, tot ce avem de spus ar trebui spus la rece. Celan avea farmec, nu-i nici o îndoială în privința asta. Și totuși, ce om nesuferit! După o seară petrecută cu el, erai istovit, căci nevoia de a te controla, de a nu spune nimic care să-l poată răni (și totul îl rănea) te lăsa stors de vlagă și total nemulțumit, de el și de tine însuți. Nu-ți puteai ierta că ai fost atât de laș, că l-ai menajat în așa hal și că n-ai explodat în cele din urmă. Tăcerea neașteptată în toiul unei conversații te readuce brusc la esențial, îți dezvăluie tot ce a pierdut omul inventând cuvântul. 10 decembrie 1970 Mi-am amintit azi dimineață de începutul șederii mele la București (1928-1929). Ce lăcomie! Ce poftă în fața oricărei cărți! N-aveam nici un prieten, lectura era viața mea, și am citit cum n-a citit nimeni vreodată. Tot ce am devenit apoi se afla deja în germene în insul care citea cincisprezece ore pe zi. Trăiam FÃRÃ DIALOG. În vocabularul meu nu figura cuvântul CELÃLALT. Nu figurează nici azi. (Ba da, din păcate!) ETHICS OF THE DUST de Ruskin – nu voi citi niciodată o carte care e cu siguranță mai prejos decât titlul, un titlu atât de frumos că-și este suficient sieși și te scutește să citești cartea. 21 decembrie 1970. Singura soluție: să continuu cu seninătate; orice s-ar întâmpla, într-o bună zi vei avea câștig de cauză. Față de ce? Nu contează. Ce+i sigur este că, dacă rămâi tu însuți, dacă ai curajul să-ți aperi cauza până la capăt, suma înfrângerilor pe care le vei fi suferit va echivala cu o victorie. 23 decembrie 1970. Ninge. Nu poate exista pentru mine eveniment exterior mai important. Am deodată în față toată copilăria mea. 1 ianuarie 1971 Acum douzeci de ani, la hotelul Majory, îmi făcusem obiceiul să agăț pe perete pentru două sau trei luni fotografii ale oamenilor pe care-i iubesc. În fața fotografiei lui Schopenhauer, camerista mi-a spus într-o zi: „E poza tatălui dumneavoastră?” Somnul este activitatea cea mai importantă și cea mai PROFUNDÃ a tot ce-i viu. Când te cufunzi în somn, ai impresia că regăsești haosul ce precedă nașterea oricărui germene, iar când te smulgi din el, că străbați într-o clipă întreaga istorie a vieții, câteva miliarde de ani adică. Critica literară (și la drept vorbin) este o meserie dezonorantă (...) Cea mai rea formă de parazitism; criticii sunt codoșii literaturii. Ce voluptate, să-ți spui că nu mai dorești nimic! Pot suporta orice, afară de a depinde de oameni. Iar dacă am fost atât de adesea ispitit de credință, e fiindcă ea îmi propunea o umilire de rezervă, căci e preferabil să te afli pe o poziție de inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi. Viața cea mai înaltă rezidă în contemplație. Nimic nu mă va face să cred că acțiunea îi este superioară. Spun acțiune și nu activitate, căci, în chip evident, contemplația este ACT. Într-o carte de psihiatrie nu citesc decât ceea ce spun bolnavii, aproape niciodată comentariul autorului. 18 ianuarie 1970. Ieri, duminică, către Mortefontaine, trecând pe lângă un joagăr, mirosul lemnului tăiat mi-a plăcut nespus. Și mi-am zis că dacă sicriul miroase tot atât de bine, pesemne că nu te simți prea rău în el. „Tot ce a făcut mai bun legea eternă este că ne-a oferit atâtea căi de a ieși din viață... Există un singur punct pentru care nu putem acuza viața: anume că nu reține pe nimeni cu de-a sila.” (Seneca) ... Un Kafka n-ar fi fost cu putință la români. Mediul l-ar fi făcut frivol, „jurnalist”, diletant, sceptic într-un chip vulgar. Asta și e trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar. Mediocri total dezamăgiți, nulități, oameni de nimic lipsiți de orice iluzie. Un lucru care s-a mai văzut, dar nu la scară atât de mare poate. Neant colectiv. Ceea ce-i lipsește Simonei Weil este umorul. Dar dacă ar fi fost înzestrată cu umor, n-ar fi făcut asemenea progrese în viața spirituală. Căci umorul te face să ratezi experiența absolutului. Mistica și umorul nu merg împreună. 28 ianuarie 1971 Săracul, tot gândindu-se la bani, fiind obsedat de ei, ajunge să piardă foloasele spirituale ale nonposesiunii, rivalizând astfel în josnicie cu bogatul. Adineauri, Eugen, venind de la Academie unde și-a încercat uniforma pentru primirea din luna februarie, se declara impresionat de atmosfera prăfuită care domnește acolo: bătrâni care așteaptă să moară și a căror moarte e pândită. Se teme de ceremoniile care însoțesc discursul. Ce nebunie că a acceptat o asemenea poveste! Acum regretă și invocă drept scuză faptul că în perioada în care a acceptat, adică acum un an, trecea printr-o criză de depresie, simțindu-se abandonat, și că a văzut în Academie un loc de retragere, o protecție, un AZIL. Ce eroare reprezintă în cele două Testamente personalizarea divinității! Creând un dumnezeu după chipul și asemănarea noastră, l-au făcut fragil, vulnerabil, efemer. Budismul e mult mai aproape de adevăr. Oriunde aș merge, mă simt străin. Toți oamenii mi se par prea POZITIVI, prea PROFESIONIȘTI. Nu fac parte din societate și tare aș vrea să evadez din cadrul speciei. A gândi înseamnă să cauți nuanța, nu să simplifici. Or nuanța este ostilă categoriei. „... mulțimea are prea mulți ochi ca să mai poată privi” (Hugo) Nu atât ideile cât trăirile mă interesează la un gânditor: nu ce a gândit, ci ce a suferit. Se vorbește despre „stilul” meu. dar stilul meu nu mă interesează deloc. Am ceva de spus, o spun și de contat contează ceea ce spun; modul în care o spun e secundar. Idealul ar fi să scriem fără stil; mă străduiesc s-o fac, și am să reușesc. Numai gândul contează. restul e pentru făcătorii de literatură. Semn de slăbiciune: nu mă bucur destul de inactivitatea mea, nu rămân netulburat în fața randamentului celorlalți. Nimic nu otrăvește mai tare ca resturile de ambiție, drojdia omului cel vechi. Oamenii merg înainte numai fiindcă n-au învățat nimic. Dacă experiența generațiilor precedente ar face parte din patrimoniul obligatoriu al fiecăruia, Istoria ar fi încetat de mult. Orice „sistem” este caduc. Viabil la un gânditor este ceea ce se abate de la linia generală a gândirii lui, UITÃRILE sale, contradicțiile cu sine însuși, ispita ateismului la credincios, veleitățile mistice ale raționalistului. Căci niciodată nu suntem mai mult noi înșine ca în momentele în care scăpăm de cel ce suntem socotiți a fi. 24 februarie... În patru zile aproape o sută de kilometri de mers pe jos (...) Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. sate pustii, drumuri goale, ce fericire! Secretul țării mele? Să trăiești și să mori fără rost. În timpul ultimului război, sute de mii au căzut luptând și împotriva rușilor și a nemților. Nimeni n-o știe. Mai multe pierderi decât au avut americanii, sau englezii și francezii la un loc. În zadar... Nu poți căuta Adevărul dacă n-ai trăit vreme îndelungată dezgustul de viață. Lucrul care secătuiește, care sterilizează cel mai tare este să urmezi o doctrină, o religie, un sistem, mai cu seamă pentru un scriitor; asta dacă nu trăiește, cum se întâmplă adesea, în contradicție cu credințele de la care se revendică. Această contradicție, sau mai degrabă această infidelitate îi stimulează, îi hrănește talentul, îl menține într-o stare de nesiguranță, de stinghereală și de rușine, deosebit de propice creației literare. Marile adevăruri se spun în pragul ușii. A citi o carte pentru plăcerea de a o citi și a o citi ca s-o comentezi reprezintă două operații radical deosebite. În primul caz te îmbogățești, îți adaugi substanța a ceea ce citești; e o activitate de asimilare; în cel de-al doilea rămîi exterior, ba chiar ostil cărții (chiar dacă admiri!) căci nu trebuie s-o pierzi din vedere nici măcar o clipă, trebuie, dimpotrivă, să te gândești neîncetat la ea și să TRANSPUI tot ce citești într-un limbaj care n-are nimic de a face cu cel al autorului. Criticul nu-și poate permite luxul să uite de sine; trebuie să fie conștient în fiecare clipă; or, această exacerbare a conștiinței înseamnă în cele din urmă o sărăcire. Criticul ucide ce analizează. El se hrănește, desigur, dar cu cadavre. Nu poate înțelege o operă sau obține un profit de pe urma ei decât după ce i-a extirpat principiul vital. Socotesc un blestem faptul de a trebui să contempli un lucru pentru a vorbi despre el. Să privești FÃRÃ A ȘTI CÃ PRIVEȘTI, să citești fără a judeca ceea ce citești, iată secretul. Tot ce e prea conștient e funest pentru faptă, pentru oricare faptă. Nu faci dragoste cu un tratat de erotică alături. Și totuși, asta se întâmplă aproape pretutindeni astăzi. Importanța enormă dobândită de critică ține de același fenomen. Doar un NECUNOSCUT poate să comunice într-adevăr cu Dumnezeu. Oamenii nu se interpun între el și obiectul rugăciunilor sale. Avantajele metafizice ale anonimatului sunt imense... Mă simt ca un Raskolnikov care, pornit să-și comită fărădelegea, se oprește în drum ca să frunzărească Ecleziastul sau pe Epictet. Am observat că după miezul nopții începe mi se face milă de mine. Ar trebui să mă obișnuiesc să mă culc mai devreme. „Sunt înspăimântat de convingerea ce domnește în jurul meu” (Fontenelle) Din fericire, nu mi-a fost dată credința. Căci, așa cum mă cunosc, aș trăi veșnic cu frica să n-o pierd. Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai și tu la fel de multă vaintate ca și ei. De ce să porți o mască, dacă nu mai ai chip? De cum îmi cere cineva să mă înhăitez, să subscriu la o acțiune pe care o conduce, fie ea filozofică sau de alt ordin, prefer să rup relațiile cu el mai degrabă decât să-i fac pe plac. Poate cere orice de la mine, în afară de acea capitulare spirituală care constă în a intra într-un grup și a mărșălui împreună. Nu mai am în comun cu oamenii decât faptul de a fi om. Când mă îndoiesc prea tare de mine, îmi revin gândindu-mă că nu am discipoli: nu cunosc certitudine mai reconfortantă. Dacă nu-mi reneg obârșia este fiindcă, la urma urmei, e mai bine să fii român, adică nimic, decât simulacru de ceva. Bertrand Russell a scris că trebuie exterminați cât mai mulți oameni cu putință pentru a SCÃDEA suma de conștiință din univers. Potrivit lui Goethe „cele mai rele țări au cei mai buni patrioți” Să poți spune ceva important instantaneu și pentru vecie. Nu pot să suport dezvoltările. Nu-mi plac ideile extensibile. În asemenea condiții scrisul nu mai are nici un rost. Aș vrea să fiu canibal, mai puțin pentru plăcerea de a-l devora pe imbecilul de X, cât pentru a-l vomita apoi. Poemele mor; fragmentele, fiindcă n-au trăit, nu mai pot muri. Orice formă de atașament e un păcat împotriva clarviziunii. Am hotărât să adun laolaltă cugetările risipite în aceste treizecișidouă de caiete. Abia în două sau trei luni voi vedea dacă pot alcătui substanța unei cărți (al cărei titlu ar putea fi „Interjecții” sau „Eroarea de a te naște”) De cum se interesează cineva de cărțile mele, știu că e „terminat”, că ceva s-a frânt în el, că nu va fi în stare să se „descurce” în viață. Nu strâng în jurul meu decât învinși. Patronul Învinșilor. Când i te adresezi lui Dumnezeu, nu scrii, ci spui rugăciuni, nu le scrii. Dumnezeu NU CITEȘTE. Nu m-au interesat cu adevărat decât înfrângerile. Fără îndoială fiindcă nu te poți înțelege în adânc decât cu un înfrânt. Orice victorie, indiferent de ce natură, aduce după sine o obnubilare spirituală, adică uitarea a ceea ce ești. 19 decembrie 1971 Hoinăreală: Sermaise – Angervilliers – Saint Chéron. Vânt necontenit. Ce-ți poți dori mai mult? Vântul este poeza IMEDIATÃ. Văzând cine sunt cei care triumfă, nu pot să nu mulțumesc Providenței că mi-a dat gustul pentru înfrângere. Singurii filozofi pe care-i aprob sunt cei care reduc viața la un vis. În curgerea Timpului, viața nu reprezintă decât un episod – cel mai cumplit dintre toate. Luciditatea nu extirpă dorința de a trăi, ne face doar incapabili să trăim. Există o singură regulă de aur în literatură și în artă: să lași o imagine incompletă despre tine. O boală nu e cu adevărat a noastră decât în clipa în care ni s-a spus numele ei, în care ni s-a legat piatra de gât. 3 aprilie 1972 Fratele meu îmi scrie că în Bucovina, în timpul cununiilor, se repetă această vorbă cu referire la miri: „Să se rabde unul pe altul”. Îmi scrie asta vorbind despre dispariția feței, a chipului omenesc în pictură: nu ne mai putem suporta. Păi, cu atât mai bine că omul este exclus din arte; să sperăm că va fi exclus și din realitate. Pretutindeni supraviețuitori (...) Să fii unul din acești nenumărați supraviețuitori – iată rușinea, lașitatea, oprobriul. „Omul cade pradă dorinței doar fiindcă nu vede lucrurile așa cum sunt” (Dhammapada) 19 iunie 1972 Îl aștept pe Dinu Noica. Ne cunoaștem de patruzeci de ani! Ultima oară ne-am văzut în 1941. Nu pot să cred că suntem ființe vii. Am senzația unei întâlniri între două spectre... M-AM ZBÃTUT – cum să traduc această expresie? Sărăcia limbii franceze mă înspăimântă. Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o RUGÃCIUNE la un CONTRACT. A ști să dozezi banalitatea și paradoxul – iată la ce se reduce arta fragmentului. Am văzut în librărie (la Didier) un raion întreg de cărți despre Keats, una mai groasă decât alta. Oamenii care le citesc nu-l vor citi pe Keats însuși; or, numai el contează. Comentariile pe marginea lui nu slujesc absolut nimic. ... Mai încolo am zărit un cărțoi voluminos despre Mrs. Gaskell, romancieră pe care probabil n-o mai citește nimeni azi. La ce bun atâtea sute de pagini? A scris poate cea mai frumoasă biografie a surorilor Brönte, dar asta nu justifică o carte despre ea. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt scrise de profesori. Sunt deci inutile și nule. În cel mai bun caz nocive. Tot ce e profund e monoton. „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps. 52,7) O carte nu e demnă de interes decât dacă se distruge pe sine. Lingușitorul nu e un viitor calomniator; e un calomniator deghizat; în timp ce ne cântă osanale, își pregătește loviturile. |
Inde
|
||||||||
Az irodalom, kultúra és vers háza. Írj és élvezd a cikkeket, esszéket, prózát, klasszihus verseket és versenyeket | |||||||||
Az oldalakon megjelent bármely anyag közlése engedélyünk nélkül, tilos.
Copyright 1999-2003. Agonia.Ne
E-mail | Publikálási és bizalmassági politik