Puțină lume știe că Andrei Pleșu a fost, timp de-o cină și-un somn, ministrul cultelor din România.
Într-o seară a anului trecut, vorbind la telefon, mi-a spus că tocmai sosise de la o ședință a guvernului, unde s-a hotărît ca ministrul culturii să preia și cultele, obicei practicat, dealtfel, și în lumea occidentală. La vădita sa jenă de a-l fi văduvit pe Voican de metafizică, lăsîndu-i numai partea văzută a catharsisului, se mai adăuga și emoția de soldat neinstruit, ce păstorea din acea clipă oițele gradate ale patriarhiei.
M-am oferit voluntar să-l ajut să scoată piroanele philips înfipte în gleznele lui Isus în fresca de lîngă altar, unde vin de obicei enoriașii la spovedit. În discuția telefonică visam, ca doi copii naivi ai plebei proletare, spălătoria Nufărul cu turle și clopotniță, și-n tinda ei preacuratele fețe bisericești spălîndu-se nu cu șampon, ci cu cenușă. Fiindcă după decembrie cenușă și nu avioane ar fi trebuit să importăm, la ce cantitate industrială ar fi fost necesară să ne-o turnăm cu toții în cap.
În zori, Andrei Pleșu fu anunțat că i s-a luat spălătoria metafizică de pe dealul Mitropoliei și de atunci am rămas o țîră supărat pe gărgărițele din telefon.
Ce se ascunde totuși în spatele acelei grabnice și laice deposedări?
Să fie oare alergia la cenușă a cuvioșilor părinți?
Să se fi spăriet Preafericitul de un ministru civil?
Deocamdată groapa ortodoxă de la Berevoiești pare mai catolică decît papa.
Și tace.

22 ianuarie 1992