|
Önéletraj Andrea Ilies
Am venit pe lume la sfarsitul lunii lui Cuptor intr-un orasel de la poalele muntilor Calimani (Toplita, jud. Harghita). Fiind primul copil in familia mea si prima nepoata de altfel, am fost foarte mult indragita si chiar resfatata de tot neamul. Imi aduc aminte de zilele de la cresa si de prima tabara la mare (Navodari) aveam vreo 4 anisori si plangeam in fiecare seara dupa mami si tati, numaram pe degete zilele care ma desparteau de ei. Anul 1989 ma gasea intr-o camera de garda la spital cu injectia de penicilina in plina actiune, imi aduc aminte ca asistentele au inceput sa tipe, si tata m-a luat repede si am plecat, fugea cu mine in brate si nu intelegeam de ce. Pentru varsta la care eram atunci revolutia nu a facut nici o diferenta.
De prima zi de scoala imi aduc aminte ca de un vis scaldat in emotii si teama. Simt si acum parfumul invatatoarei si mana ei calda.Anii de primara au trecut foarte repede, gimnaziul a fost mai diferit, nu imi placea matematica si stiu ca tremuram destul de bine cand incepea ora. Liceul, imi este dor de liceu, au fost niste ani in care am invatat multe, am crescut din mai multe puncte de vedere si am inceput si eu cautarea dupa adevaratele raspunsuri la marile intrebari ale vietii. Stiam ca trebuie sa fie ceva mai mult decat vad in fata ochilor mei si doream sa descopar aceasta parte de lume. La vremea aceea nu exista: nu pot! Credeam ca pot fac totul, sa cuprind totul sa stiu totul! Am intalnit oameni deosebiti care m-au ajutat la unele intrebari si care m-au mai imblanzit. Eram ca o pasare care si-a dat seama ca are aripi, si poate sa zboare, dar e inchisa intr-o colivie. Am terminat si liceul, iar toamna lui 2003 ma gasesea la portile UBB-ului, pregatita de inceput. O secventa din filmul: viata reala, m-a scuturat destul de bine, aveam responsabilitati dar si independenta mult dorita. Mergeam la cursuri pe jos, imi placea. Stateam in chirie, mancam mai putin sau deloc, hoinaream pe strazile Clujului de una singura sau cu vreo prietena (mai rar) si nu prea aveam griji, insa atunci nu realizam asta. Dupe vreo 3 luni de faculta mi-a venit ideea de a pleca in USA, zis si facut. M-am inscris intr-un program de Au Pair, iar in anul 2004 in martie eram in New York, de una singura cu 2 valize, cu lacrimi in ochi (de spaima ca ce minune o sa fac si ce a fost in capul meu de am plecat). M-am obisnuit repede si imi placea totul, familia era draguta, copii cuminti, iar 1 an de contract a trecut foarte repede.
Momentan sunt in Lawrenceville, Georgia. In martie 2007 sunt 3 ani de cand sunt in America. Parintii si Alex (sor'mea) sunt tot in Romania, sper ca intr-o zi sa vina si ei. Sunt eu, cu mine si cu Cel de Sus, fara de El nu as fi ceea ce sunt. Viata mi-a dat palme, am intors si celalalt obraz si am mers mai departe, mi-am invatat lectiile si incerc sa nu mai repet greselile facute. Va urma...
|
Ajánlott Alkotáso
