|
Önéletraj Mihai Beniuc
Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român.
Este fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă.
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om așteaptă răsăritul, și pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în țară, se stabilește la București și primește funcții și onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.
Are grijă, în același timp, să-i defăimeze pe poeții cu adevărat importanți (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgrație din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, își reediteazã cu o frecvență permisă numai privilegiaților aproape toate scrierile și manevrează în așa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele școlare etc.
În 1965, cu puțin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcția, îl înlătură din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din București.
Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului șapte, când sunt dezavuați în mod public mulți dintre scriitorii devotați cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej, și se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu. În ultimii ani de viațã, deși nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii și fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR și al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare și reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 și este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din București.
Volume de versuri (selectiv)
Cântece de pierzanie, 1938
Cântece noi, 1943
Orașul pierdut, 1943
Un om așteaptă răsăritul, 1946
Mărul de lângă drum, 1954
Steaguri, 1951
Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951
Partidul m-a învățat, 1954
Trăinicie, 1956
Azimă, 1956
Inima bătrînului Vezuv, 1957
Cu un ceas mai devreme, 1959
Romane
Pe muche de cuțit, 1959
Dispariția unui om de rând, 1963
Explozie înăbușită, 1971
|
Ajánlott Alkotáso
