Construcție veche, răsucită lateral, cu ghizdul și cele două grinzi putrezite. Deși inițial paralele acum, sub povara timpului, sunt alunecate într-o parte. Se odihnesc. Înca susțin cilindrul și pe el vechiul lanț. Pe vremuri avea două manete, acum unul s-a pierdut; a devenit protectoare de adâncuri, donatoare de apă alunecată într-o parte.
Toate cele de vârsta ei au renunțat, apa le-a secat, s-au prăbușit, predând ștafeta uneia săpate ceva mai incolo. Azi fântânile se forează, dar această veche eroină încă poartă greutatea datoriei sale.
Fiind rar folosită, apa nu-i mai e la fel de limpede ca-n tinerețe, dar ea ignoră orice conductă de apă și nu o interesează nici planurile. Plenitudinea e primordială! Cândva, cineva a săpat-o prin muncă grea, pentru ca ea să dea apă. Și supravietuind colegilor atât de aroganți, celor cu apa secată, ea străjuiește dârză peste douăzeci și cinci de metri adâncime, făcându-și treaba până când se va autodistruge sau va fi prabușită cu forța. Dar cel mai frumos e că ea nu emite filosofii înalte despre propria-i persoană, n-are probleme de autoevaluare. N-a fost atinsă nici măcar de o vagă adiere de orgoliu. Doar potopurile de ploaie turnate de nori timp de aproape o sută de ani e de datoria fântânii să le suporte, la fel și căldura verii sau gerul iernii precum și toate celelalte schimbări neașteptate, iar nu lamentările în fața pericolelor, deoarece ea are un rol mult mai important, chiar și așa, sucită într-o parte.
Nu e nevoie de nicio furtună! Poate s-ar prăbuși la o simplă suflare, însă până când putregaiul ei e pătruns de sentimentul datoriei și de convingerea că existența-i are un sens, ea nu va putea fi dărâmată.