La miez de noapte morții-n cor
Își cântă jalnic imnul lor,
Iar albele giulgiuri bătute de vânturi
Dau tact tânguioaselor cânturi.

Ei sunt războinicii oșteni
Ai regilor asirieni:
Zobail la moarte i-a dus ca pe o turmă,
Cu biciul bătându-i din urmă.

- "Ce fericit e cine-i viu!
Noi putrezim într-un sicriu!
Ni-e dragă și nouă viața și-averea,
Dar regii ne-o iau cu puterea.

Frumos e, sfânt e să trăiești
Cand pentru-ai tăi tu suflet ești:
Dar noi am trăit ca să dăm ajutorul
La regi cari omoară poporul!

Tu, cel mai lacom dintre regi,
Ai umilit popoare-ntregi!
De dragostea unei regine frumoase,
Umplut-ai pământul de oase!

Tu pierzi bărbații tăi cei buni
Să faci femeilor cununi!
Tu pierzi în orgie al țării tezaur,
Bând vinul din cupe de aur.

Te porți în haine de argint
Și-n ceasuri dragi de dulce-alint
Săruți pe Tofale, femeia necastă,
Pe cea mai frumoasă nevastă.

Tu dai un semn, și poți să frâng,
Și zeci de milioane plâng;
Oceanul de spaimă în lături s-abate
De vuietul multor armate -

Dar tot ce ai, de noi ți-e dat!
Și tu râzând ne-ai îngropat!
Mișelule! Astăzi, de am fi în viață,
Te-am bate cu palmele-n față!"

Și cântă morții, cântă-n cor,
Și plin de ură-i cântul lor.
Urgia mâniei le-neacă suflarea,
Blăstem li-e și gemet cântarea.

Dar iat'! un scârțâit la porți!
Spre Ninive privesc cei morți:
Doi oameni purtând un cadavru în spate
Răsar pe tăcut din cetate.

Sub ziduri pun povara lor.
Încet al morților popor
S-apropie-n șiruri de-o pânză murdară:
-"Vro victim-a regelui iară?"

Văd bietul mort și se uimesc!
Apoi deodată izbucnesc
Să râdă cu hohot, de mâni să se prindă,
Fanatică horă să-ntindă.

-"Ești tu, Zobail? strigă-n cor
Și sfânt acum e cântul lor:
Ești demn să te batem cu palmele-n față,
Ești demn să te-ntorci în viață.

Dar din ce-ai fost, ce ești acu?
Ne-am răzbunat! când însuți tu
Atâta de ieftin norocul tău dai-l,
Întinde-ne mâna, Zobail!"