Din când în când îmi arde-un jărăgai
adâncul cărnii mele-nveninate,
aș vrea să urc pieptiș, pe brânci, pe coate
bolovănișul întoarcerii în rai.

O clipă urc, apoi căzând mă fac
rostogolire moale și afundă,
am fulgerat văzduhul o secundă,
dar trupul meu rămâne tot în veac.

Atât de dulce-am învățat să cad
și-atât de rar și greu mă-ntorc spre stele
că rădăcina mea în cer e,
dar rodul meu se coace tot în iad.