E timpul să ne gândim la utopia unui fulg de zăpadă
să ni-l închipuim inocent înfășurându-ne inima,
căci nu altfel am fost aruncați pe pământ
ci prinși în parașuta albă a sufletului.

Dacă pleci într-o noapte de iarnă din patul tău cald
înconjurat vei fi ca o lampă de sute de fluturi,
împroșca-vor aripile lor cu polen sideral
ca faraonilor o mască de aur îți vor pune pe chip.

Împlinite acestea, poți să adormi fără grijă
brațele împreunate a rugă din umeri nu le mai ai,
foarfeca grădinarului ți le-a tăiat într-o clipă
ca pe un mănunchi inutil de tulpini.

Și glasul pierdutu-l-ai, afară doar dacă
cineva peste pieptul tău își coboară urechea:
atunci îl aude izvor cristalin curgând înainte
sub luciul verde al gheții din veac.