Da, nu e totdeauna o înțelepciune să spui
că muzele tac între arme.
Cuvintele mele sunt aici și le strâng
ca pe o lance.
Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.
Știu, tu ai tăcut toată viața
și ar fi trebuit și eu să fac, poate, la fel,
dar trebuia odată ca din tăcerea noastră
să țâșnească un strigăt
și, iată-l, îmi umple gura de speranță și lacrimi
și de o tristețe însorită
ce-mi aparține, nu mai știu,
mie sau mormântului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nici o importanță.