Ningea peste noi cu chirie –
e și ninsoarea asta o meserie;
stăteam tolăniți într-o garsonieră de lacrimi și amintire.

Voiam să latru la lună, să fiu, în sfârșit, patruped
numai bun de făcut din el tobe, mănuși și gulere tandre de blană.

Mă prefăcusem prieten la cataramă
cu îngerul negru care îmi strălucea pe acoperișuri de epoleți…
Trăiam și iubeam din pereți în pereți.

Afară, în iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viață.
Ne lingea existența peste bot, peste față.
Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba –
învățasem – în germană, în rusă – să dăm sărumâna.

Mă dresaseră să dau locul bătrânelor în tramvai până surzeam:
nu mai silabiseam cuvintele între ham și-ntre miau.

Zăceam înghesuit printre silabe, știuci și stavrizi de cuvinte:
mori de nisip, mori de vânt și de apă – la masă
când, haț! a venit don’ plotonierul cu coasă…

Îl auzeam cum pedalează din glas, cum sapă și sapă:
Auzi, bă, ăsta de ce nu patinează sau crapă!?