Soarele-n zenit tine cântarul zilei.
Cerul se daruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace în trecere
îsi privesc fara de spaima umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreaga poveste.

Nimic nu vrea sa fie altfel decât este.
Numai sângele meu striga prin paduri
dupa îndepartata-i copilarie,
ca un cerb batrân
dupa ciuta lui pierduta în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pamânt.
În zadar i-astept vestile,
numai pesteri rasuna,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fara raspuns,
o, de-ar fi liniste, cât de bine s-ar auzi
ciuta calcând prin moarte.

Tot mai departe sovai pe drum -
si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa
o gura învinsa,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sa taca,
sa taca.